FIFA News

Campionatul Mondial de Fotbal 2026 debutează astăzi, 11 iunie, marcând cea de-a 23-a ediție a celei mai prestigioase competiții dedicate echipelor naționale. Turneul final se va desfășura în perioada 11 iunie – 19 iulie, promițând peste o lună de meciuri spectaculoase și momente memorabile. Partida inaugurală va avea loc în această seară, de la ora 22:00, pe legendarul Estadio Banorte din Mexico City, unde una dintre țările gazdă, Mexic, va întâlni reprezentativa Africii de Sud. Atât ceremonia de deschidere, programată pentru ora 20:30, cât și meciul inaugural vor fi transmise în direct de postul de televiziune WE SPORT TV.

Telespectatorii pot urmări WE SPORT TV la următorii operatori:

Orange – 66 / 406

Moldtelecom – 303

Moldcell IPTV – 99

StarNet – 410

ARAX – 303

Multiplex Național  A

Amintim că ediția din 2026 a Campionatului Mondial va fi găzduită de 16 stadioane moderne din 16 orașe din Statele Unite ale Americii, Canada și Mexic, fiecare dintre acestea fiind pregătit să ofere condiții excelente pentru jucători și suporteri.

Pasionații fotbalului din Republica Moldova au motive suplimentare de bucurie, deoarece posturile de televiziune WE SPORT TV și Jurnal TV vor transmite în direct toate meciurile Campionatului Mondial FIFA 2026.

Totodată, site-ul fmf.md vă oferă cele mai interesante informații despre turneul final, o retrospectivă a edițiilor precedente ale competiției, detalii despre arbitrii delegați la meciurile Campionatului Mondial, precum și prezentări ale orașelor și stadioanelor care vor găzdui confruntările celor 48 de echipe participante.

Stadioane și Orașe Gazdă

SUA, Canada și Mexic vor găzdui meciurile Campionatului Mondial 2026 pe șaisprezece stadioane din șaisprezece orașe diferite:

Statele Unite ale Americii

Dallas / Arlington, Texas – AT&T Stadium (94,000)

New York / New Jersey – MetLife Stadium (82,500)

Atlanta – Mercedes-Benz Stadium (75,000)

Kansas City – Arrowhead Stadium (73,000)

Houston – NRG Stadium (72,000)

San Francisco Bay Area – Levi's Stadium (71,000)

Los Angeles / Inglewood – SoFi Stadium (70,000)

Philadelphia – Lincoln Financial Field (69,000)

Seattle – Lumen Field (69,000)

Boston / Foxborough – Gillette Stadium (65,000)

Miami Gardens – Hard Rock Stadium (65,000)

Mexic

Mexico City – Estadio Azteca (93,000)

Monterrey – Estadio BBVA (53,500)

Guadalajara – Estadio Akron (52,000)

Canada

Vancouver – BC Place (54,000)

Toronto – BMO Field (45,000)

Arbitrii Oficiali
Pentru Campionatul Mondial din 2026 au fost selectați 52 de arbitri centrali, 88 de arbitri asistenți și 30 de arbitri asistenți video. Toate cele șase confederații membre ale FIFA au la dispoziție oficialii lor.  

Arbitri și arbitri asistenți

Arbitri video asistenți (VAR)

Scurt istoric al turneelor finale ale Campionatului Mondial de Fotbal FIFA

CAMPIONATUL MONDIAL 1930

Campionatul Mondial de fotbal desfăşurat între 13 şi 30 iulie 1930 în Uruguay a fost primul turneu de amploare organizat de FIFA pentru echipele naţionale. FIFA a ales Uruguay drept gazdă la Congresul federaţiei din 1929, deoarece această ţară sărbătorea o sută de ani de la prima ei Constituţie, iar echipa naţională de fotbal câştigase titlurile la Jocurile Olimpice din 1924 şi 1928.

Toate meciurile s-au jucat în capitala Montevideo, majoritatea pe Estadio Centenario, construit special pentru turneul final. Trei stadioane au fost folosite la prima Cupă Mondială: Estadio Centenario (90.000 locuri), Estadio Parque Central (20.000 locuri) şi Estadio Pocitos (1.000 locuri).

În vederea organizării primei Cupe Mondiale, şi-au manifestat interesul şi alte ţări, precum Italia, Spania, Olanda şi Suedia, dar acestea au fost respinse. Contracandidata lor, Uruguay, era singura ţară înscrisă în cursă care s-a oferit să suporte cheltuielile de cazare şi de transport ale invitaţilor şi să construiască un stadion pe măsură.

Prima ediţie a Cupei Mondiale a fost singura fără ţări calificate. Toate ţările care erau afiliate la FIFA au fost invitate să joace, având ca termen limită să accepte ziua de 28 februarie 1930.

Doar 13 echipe dintre care 7 din America de Sud, 4 din Europa şi două din America de Nord au fost prezente la CM din 1930.

Cele 13 ţări participante au fost dispuse în patru grupe numerice. Din grupa 1 au făcut parte Argentina, Chile, Franţa şi Mexic. Grupa a doua a reunit selecţionatele din Iugoslavia, Brazilia şi Bolivia. A treia grupă a fost compusă din Uruguay, România şi Peru. Din grupa a patra au făcut parte SUA, Paraguay şi Belgia. Fiecare câştigătoare a grupei urma să se califice în semifinale.

Primele două meciuri ale Cupei Mondiale au avut loc în acelaşi timp şi au fost câştigate de Franţa şi SUA, care le-au învins pe Mexic cu 4-1, respectiv pe Belgia cu 3-0. Francezul Lucien Laurent a înscris primul gol din istoria Cupei Mondiale de fotbal.

Semifinalele au avut loc pe 26 şi 27 iulie 1930. Argentina a învins Statele Unite cu 6-1, iar Uruguay s-a impus în faţa Iugoslaviei cu acelaşi scor.

În finală, la 30 iulie 1930, gazdele, în calitate de favoriţi ai turneului, au învins-o pe Argentina cu 4-2 în faţa a 93.000 oameni pe Estadio Centenario, devenind prima naţiune ce a câştigat Cupa Mondială. Partida a fost arbitrată de belgianul Jan Langenus.

Selecţionata Uruguayului, denumită şi echipa Celeste datorită culorilor echipamentului, a fost răsplătită cu marele trofeu, care a fost pus în joc încă de la prima ediţie: o statuetă de aur reprezentând-o pe Nike, zeiţa victoriei în mitologia greacă. A fost botezată Cupa Jules Rimet. Statueta avea o înălţime de 38 cm, o greutate de 3,8 kg şi conţinea 1.800 de grame de aur pur. Încă de la prima ediţie a CM, selecţionata învingătoare s-a calificat automat pentru ediţia următoare, conform regulamentului Federaţiei Internaţionale de Fotbal (FIFA). Cupa Mondială de fotbal a fost singura competiţie organizată sub egida FIFA care a fost supusă acestei reguli.

Argentinianul Guillermo Stabile a terminat turneul ca cel mai bun marcator, cu opt goluri, precizează www.fifa.com. La ediţia din Uruguay 1930, s-au marcat 70 de goluri în 18 partide. În total, la meciurile din Uruguay au asistat 590.549 spectatori.

Echipa României a fost prima care s-a înscris oficial în competiţie. Prima partidă a României s-a disputat împotriva Perului, la 14 iulie 1930, în a doua zi a turneului. Meciul a avut loc pe stadionul Pocitos, în prezenţa a doar 300 de spectatori, şi a fost arbitrat de la centru de Alberto Warnken din Chile. Tricolorii au reuşit să învingă cu scorul de 3-1. Atacantul Adalbert Deşu a marcat chiar în primul minut al confruntării. A urmat egalarea peruanilor, produsă în minutul 75 de Luis Souza. Pe final, în minutul 85, România a înscris de două ori prin Ştefan Barbu şi Constantin Stanciu.

La 21 iulie 1930, România a întâlnit selecţionata ţării gazdă, pe stadionul Centenario, unde au asistat 80.000 de oameni. Partida a fost arbitrată de brazilianul Rego Almeida. Românii au fost înfrânţi de uruguayeni cu 4-0, prin golurile marcate în primele 35 de minute de Pablo Dorado, Hector Scarone, Pelegrin Anselmo şi Pedro Cea. Uruguay s-a calificat în semifinalele Cupei Mondiale. România a părăsit competiţia, clasându-se pe locul doi al grupei, acumulând două puncte şi un golaveraj de 3-5. După întoarcerea de la Montevideo, fotbaliştii români au fost aşteptaţi în Gara de Nord din Bucureşti de o mare masă de suporteri.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1934

A doua ediţie a Cupei Mondiale s-a desfăşurat în Italia, între 27 mai şi 10 iunie 1934. A fost primul campionat mondial de fotbal disputat pe pământ european.

A fost şi singura ediţie în care echipa ce deţinea titlul, Uruguay, a refuzat să participe, pe motiv că nici italienii nu au onorat invitaţia la ediţia precedentă, desfăşurată la Montevideo, informează fifa.com.

În octombrie 1932, liderii fotbalului au ales Italia drept ţară organizatoare. Dacă la ediţia din Uruguay au fost luate în calcul doar 3 stadioane, toate amplasate în acelaşi oraş, italienii au venit cu 8 oraşe gazdă, fiecare dispunând de câte o arenă inclusă în competiţie: stadionul San Siro din Milano, Stadio Nazionale PNF din Roma, Stadio Littoriale din Bologna, arenele Giovanni Berta din Florenţa, Luigi Ferraris din Genova, Giorgio Ascarelli din Napoli, Littorio din Trieste şi stadionul Benito Mussolini din Torino.

Pentru prima dată, au fost transmisii radio LIVE în 12 ţări participante la marea competiţie.

La turneul final au participat 16 echipe, iar în total s-au disputat 17 partide. De data aceasta, competiţia s-a desfăşurat după un format diferit, în sistem eliminatoriu. Nu s-au mai format grupe, ci s-au jucat direct optimile de finală. Echipele care câştigau în optimi erau direct calificate în sferturile de finală.

Cele 16 reprezentative care au luat startul la a doua ediţie a Cupei Mondiale au fost: 12 din Europa (Austria, Belgia, Cehoslovacia, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Olanda, România, Spania, Suedia şi Ungaria), două din America de Sud (Brazilia şi Argentina), una din America de Nord (SUA) şi una din Africa (Egipt). Ţara gazdă, Italia, a trebuit să joace meciul de calificare în compania selecţionatei din Grecia.

Pe 3 iunie, au avut loc semifinalele. Italia a trecut de Austria cu 1-0 (gol Enrique Guaita), iar Cehoslovacia a învins Germania cu 3-1. Nemţii s-au consolat cu medalia de bronz, câştigată în urma disputării finalei mici, la 7 iunie, împotriva Austriei, pe care au surclasat-o cu 3-2.

Italia şi Cehoslovacia urmau să participe la marele act de la Roma. În finala disputată la 10 iunie 1934 la Roma, Italia a învins Cehoslovacia cu 2-1, cu un gol marcat în prelungiri, în minutul 95, de Angelo Schiavio.

La Cupa Mondială din 1934, s-au marcat 70 de goluri. Media reuşitelor a fost de 4,1 goluri pe meci, notează www.fifa.com.

Golgheterul ediţiei a fost atacantul cehoslovac Oldrich Nejedly, care a reuşit să înscrie de cinci ori, fiind urmat de germanul Edmund Conen şi de italianul Angelo Schiavio (câte patru goluri).

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1938

A treia ediţie a Cupei Mondiale s-a disputat în Franţa, între 4 şi 19 iunie 1938. A fost prima ediţie la care atât ţara gazdă, cât şi deţinătoarea trofeului s-au calificat automat la turneul final.

Franţa a fost aleasă gazdă de către FIFA în august 1936.

Site-ul FIFA notează că în timpul unei perioade de turbulenţe politice din Europa, cu un an înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Italia a devenit prima echipă care a reuşit să îşi apere titlul cucerit anterior, învingând în finală selecţionata Ungariei cu 4-2.

Meciurile s-au desfăşurat pe zece stadioane modernizate din nouă oraşe: Stade du Fort Carré din Antibes, Parc Lescure din Bordeaux, Stade Cavée Verte din Le Havre, Stade Victor Boucquey din Lille, Stade Vélodrome din Marsilia, Parc des Princes şi Stade Olympique de Colombes din Paris, Vélodrome Municipal din Reims, Stade de la Meinau din Strasbourg şi Stade Chapou din Toulouse.

Iniţial, au fost 16 echipe participante, dar Austria a fost anexată la Germania, astfel că turneul final s-a desfăşurat doar cu 15 echipe. Competiţia s-a desfăşurat în sistem eliminatoriu, ca şi la ediţia din 1934. Nu s-au format grupe, ci s-au disputat direct optimile de finală.

Participantele au fost: 12 din Europa - Belgia, Cehoslovacia, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Suedia şi Ungaria, două din America - Brazilia şi Cuba şi una din Asia - Indiile de Est (Indonezia). Printre absenţi s-a numărat Argentina, care câştigase Copa America în 1937. Argentinienii şi-au dorit şi ei organizarea CM 1938, dar nu au fost selectaţi. A lipsit şi echipa Uruguayului, prima campioană mondială refuzând să participe. Locul austriecilor le-a fost oferit englezilor, inventatorii fotbalului, dar Anglia nu a acceptat oferta FIFA.

La 4 şi 5 iunie 1938, au avut loc optimile de finală: Germania - Elveţia 1-1, Ungaria - Indiile de Est 6-0, Cuba - România 3-3, Franţa - Belgia 3-1, Italia - Norvegia 2-1, Brazilia - Polonia 6-5 şi Cehoslovacia - Olanda 3-0. La 9 iunie, s-au rejucat partidele terminate la egalitate, astfel că elveţienii au acces în sferturi după ce i-au bătut pe germani cu 4-2, iar cubanezii i-au înfrânt pe români cu 2-1.

În sferturile de finală, jucate la 12 iunie, Ungaria s-a impus în faţa Elveţiei cu 2-0, Suedia a zdrobit Cuba cu 8-0, Italia a trecut de Franţa cu 3-1, iar partida Brazilia - Cehoslovacia s-a încheiat la egalitate: 1-1. La 14 iunie, ultima partidă s-a rejucat, iar atunci brazilienii i-au învins pe cehoslovaci cu 2-1.

La 16 iunie s-au disputat semifinalele. Ungaria a spulberat Suedia cu 5-1 pe renumitul Parc des Princes din Paris. Eroul meciului a fost Gyula Zsengellér, care a reuşit un hat-trick după ce echipa sa fusese condusă de suedezi încă din primul minut al meciului. Celelalte două goluri ale Ungariei au fost înscrise de Pál Titkos şi György Sárosi.

Italia a trecut cu 2-1 de Brazilia, căreia i-a lipsit golgheterul Leonidas. Acesta marcase trei goluri în partida cu Polonia, dar antrenorul Pimenta a decis să îl lase pe banca de rezerve tocmai în semifinală. Gino Colaussi şi Giuseppe Meazza au înscris pentru italieni, iar pentru brazilieni a marcat Romeu.

În finala mică, brazilienii şi-au adjudecat medaliile de bronz, după 4-2 cu Suedia, la Bordeaux.

În finală, antrenorul italian Vittorio Pozzo a făcut istorie câştigând al doilea trofeu consecutiv (4-2) cu o echipă reformată a Italiei, după triumful din 1934. Meciul s-a disputat la 19 iunie, pe stadionul Colombes din Paris. Echipa Ungariei era antrenată la acea vreme de Alfred Schaffer. Pentru selecţionata Italiei, au marcat câte două goluri Silvio Piola şi Gino Colaussi, în timp ce pentru unguri au înscris Titkos şi Sárosi. De remarcat faptul că, în 1936, Squadra Azzurra cucerise şi titlul olimpic la Berlin. Finala a fost arbitrată de francezul Georges Capdeville.

Brazilianul Leonidas a fost cel mai bun marcator al turneului, cu şapte goluri. Cunoscut sub numele de "Omul de cauciuc", conform www.fifa.com, acesta i-a uimit pe spectatorii francezi, cu abilităţile sale acrobatice.

În cele 18 partide disputate în total, incluzând rejucările, s-au marcat 84 de goluri, potrivit sursei citate. Cea mai prolifică echipă a fost cea a Ungariei (15 goluri), urmată de Brazilia (14), Italia şi Suedia (câte 11).

Primul autogol din istoria Mondialului s-a produs la ediţia din 1938. A fost "opera" elveţianului Ernst Loertscher, care a înscris în propria poartă în partida cu Germania din optimile de finală.

Cupa Mondială a luat o pauză forţată de 12 ani, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1950

"M-am trezit singur, cu trofeul în braţe şi fără să ştiu ce trebuie să fac. În cele din urmă l-am descoperit pe Obdulio Varela, căpitanul uruguayenilor, şi i-am înmânat cupa aproape pe ascuns.

I-am strâns mâna fără să scot o vorbă". Cuvintele îi aparţin lui Jules Rimet şi descriu perfect starea de spirit de după finala Cupei Mondiale din 1950. Deşi totul era pregătit pentru succesul gazdelor, naţionala Uruguayului a dat peste cap toate pronosticurile şi a câştigat cu 2-1, producând "cea mai mare mai mare tragedie din istoria Braziliei".

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, FIFA s-a grăbit să reia şirul Cupelor Mondiale, însă această misiune nu s-a dovedit deloc una uşoară. Nimeni nu se înghesuia să organizeze competiţia, urmările conflagraţiei prin care trecuse lumea fiind încă vizibile, în special în Europa. În cele din urmă, Brazilia s-a arătat dispusă să găzduiască turneul final, însă nu în 1949, cum dorea iniţial forul mondial, ci în 1950. De altfel, sud-americanii îşi depuseseră candidatura şi pentru ediţia din 1942, anulată din cauza războiului, astfel că alegerea FIFA a venit oarecum logic.

Preliminariile pentru Cupa Mondială din 1950 pot fi caracterizate printr-un singur cuvânt: haos. Germania şi Japonia nu au fost nici măcar invitate să participe, rănile războiului nu se vindecaseră încă, în timp ce unele dintre echipele calificate s-au retras din motive mai mult sau mai puţin obiective. Aşa a fost cazul Indiei, care a decis să nu călătorească în Brazilia pentru că jucătorilor săi nu le-a fost permis să joace în picioarele goale, sau cel al Franţei, care, deşi primise un wild-card, a refuzat să participe la turneul final deoarece ar fi trebuit să joace primele două meciuri în oraşe aflate la 3.000 de kilometri unul de celălalt.

De asemenea, două foste finaliste, Ungaria şi Argentina, aveau să lipsească de la prima ediţie postbelică a campionatului mondial. Nu a lipsit însă Anglia, care, în premieră, a lăsat deoparte aroganţa din anii trecuţi şi a onorat invitaţia primită. Englezii au obţinut calificarea după ce au câştigat tradiţionalul turneu disputat de naţionalele ţărilor din Marea Britanie. Scoţia a terminat pe 2, poziţie care i-ar fi permis să ia parte la competiţia din Brazilia, însă orgoliul a fost mai puternic şi, motivând că nu este campioana Regatului Unit, s-a retras. Printre echipele care nu au luat parte la preliminarii s-a numărat şi România, una din puţinele ţări prezente la toate ediţiile precedente.

Într-un final, cu chiu cu vai, s-au strâns 13 echipe care au participat la prima Cupă Mondială de după război: Brazilia (ţara gazdă), Italia (campioana mondială în exerciţiu), Anglia, Bolivia, Chile, Elveţia, Iugoslavia, Mexic, Paraguay, Spania, Suedia, Statele Unite şi Uruguay.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Haosul din preliminarii a continuat şi la turneul final. Organizatorii au găsit de cuvinţă să împartă cele 13 participante în patru grupe, dar într-un mod curios: două serii de câte patru echipe, una de trei şi încă una care a însemnat doar un meci, Uruguay-Bolivia. Câştigătoarele urmau să meargă mai departe şi să joace, tot în sistem grupă, fiecare cu fiecare. În plus, toate echipele, cu excepţia Braziliei, s-au văzut nevoite să-şi dispute meciurile în oraşe aflate la mare distanţă unul de celălalt, ceea ce a determinat anumite ţări să se retragă, după cum am amintit şi mai sus.

Marea surpriză a primei faze a reprezentat-o înfrângerea Angliei în faţa Statelor Unite. Cu o echipă în care străluceau Billy Wright, Alf Ramsey, Tom Finney, Stan Mortensen sau Stanley Matthews, aroganţii englezi, care ani la rând se considerau prea buni pentru a participa la Cupa Mondială, au pierdut cu 1-0 contra necunoscuţilor americani. Unicul gol al meciului a fost marcat de Gaetjens, un jucător de origine haitiană. Reuşita sa, deşi singura în tricoul naţionalei de peste Ocean, i-a asigurat un nesperat loc în istoria fotbalului. La Londra, nimeni nu vroia să accepte un astfel de eşec, unele ziare considerând că este vorba de o greşeală de transmitere a rezultatului, astfel că au publicat în ediţiile lor un scor inexistent, 10-1.

Alt nume mare care a părăsit prematur competiţia a fost Italia. Campioana în exerciţiu a venit în Brazilia practic decimată. Mare parte dintre jucătorii care formau coloana vertebrală a "squadrei azzurra", componenţi ai marii echipe din anii '40 a lui AC Torino, au murit într-un accident aviatic în 1949, astfel că deţinătoarea trofeului s-a clasat doar pe locul secund într-o grupă cu Suedia şi Paraguay.

Principalele favorite la titlu, Brazilia şi Uruguay, nu au avut nicio problemă în a se califica mai departe. Gazdele şi-au câştigat grupa cu Iugoslavia, Elveţia şi Mexic, în timp ce naţionala celestă a trecut precum rapidul prin haltă de Bolivia, căreia i-a administrat un sec 8-0. Cele două echipe din America de Sud au fost însoţite în grupa finală de Suedia şi Spania.

Meciurile care aveau să decidă campioana mondială s-au disputat la Sao Paolo, pe Estadio do Pacaembu, şi la Rio de Janeiro, pe uriaşul Maracana, un monstru arhitectonic ce putea primi chiar şi 200.000 de spectatori. A fost construit special pentru Cupa Mondială, planurile arenei fiind făcute de şapte arhitecţi brazilieni. A fost inaugurat cu ocazia unui amical între o reprezentativă a statului Rio de Janeiro şi una a statului Sao Paulo, în iunie 1950.

Deşi nu a fost vorba de o finală propriu-zisă, rezultatele din primele meciuri ale grupei au făcut ca duelul dintre Brazilia şi Uruguay, de pe 16 iulie, să fie practic hotărâtor pentru soarta titlului. "Finala care nu a fost finală", s-a spus mulţi ani după. Gazdele aveau nevoie doar de un egal, după ce umpluseră cu goluri poarta Suediei şi pe cea a Spaniei, în timp ce pentru uruguayeni nu exista decât varianta victoriei.

Dar pentru toată lumea deznodământul nu putea fi decât unul singur. În ajunul "ultimului act", jucătorii brazilieni primiseră ceasuri de aur gravate cu dedicaţia "Pentru campionii mondiali", multe dintre ziare aveau deja scrisă prima pagină, sute de mii de tricouri care anunţau triumful se vânduseră în întreaga ţară, iar un nou carnaval părea iminent. Până şi Jules Rimet îşi pregătise discursul în cinstea câştigătorilor.

Maracana s-a cutremurat din temelii atunci când, în minutul 47, Friaca a marcat şi a adus Brazilia în avantaj. Aproape 200.000 de spectatori aşteptau lovitura decisivă pentru a dezlănţui iadul. Dar în loc de încă un gol al gazdelor, a venit unul al urugayenilor. Schiaffino a egalat şi a redus la tăcere cea mai mare mulţime adunată vreodată pe un stadion de fotbal, pentru ca după câteva minute Ghiggia să înfigă încă un pumnal în inima unei ţări întregi. Portarul brazilian, Moacyr Barbosa, a fost considerat principalul vinovat pentru înfrângere.

Anii au trecut, dar goalkeeperul nu avea să fie iertat niciodată. Un exemplu în acest sens este o întâmplare petrecută în anul 1993, atunci când, dorind să viziteze cantonamentul selecţionatei carioca, accesul i-a fost refuzat. Motivaţia oferită de antrenorul de atunci, Mario Zagallo, a fost că aduce ghinion. Dezamăgit, Barbosa, a spus: "Condamnarea maximă pentru crimă în Brazilia este de 30 de ani de închisoare. Sunt deja 43 de ani de când plătesc pentru o crimă pe care nu am comis-o". Părăsit de toată lumea, fără alte venituri decât o pensie mizeră, fostul goalkeeper s-a stins din viaţă în anul 2000, în urma unui atac de cord.

OMUL TURNEULUI: GOLGETERUL FĂLCOS
La precedentele trei ediţii ale Cupei Mondiale, nu s-a întâmplat niciodată ca golgeterul să fie dat de echipa care a cucerit titlul suprem. Turneul din Brazilia era ocazia perfectă pentru ca această tradiţie să fie întreruptă, pentru că naţionala gazdă beneficia de o linie de atac extrem de puternică, cu Ademir în rol de principal finalizator. Mai mult decât atât, "Fălcosul" (poreclit astfel din pricina maxilarului său proeminent) se prezenta la startul competiţiei din postura de golgeter al ultimelor două ediţii ale campionatului statului Rio, acolo unde făcea furori în tricoul lui Vasco da Gama.

În meciul de debut de la campionatul mondial, a marcat o dublă împotriva Mexicului. După o partidă fără gol, contra Elveţiei, a deschis drumul Braziliei către o victorie în faţa Iugoslaviei, care a pecetluit calificarea în grupa finală a gazdelor. Au urmat confruntările cu Suedia şi Spania, în care Ademir a punctat de patru, respectiv două ori. Cu un total de 9 goluri, atacantul naţionalei selecao devenea golgeterul Cupei Mondiale, însă exact când era mai mare nevoie de reuşitele sale, adică în finală, "Fălcosul" nu şi-a putut ajuta coechipierii. Tradiţia de la primele ediţii, care spunea că cel mai bun marcator nu aparţine campioanei, continua.

La fel cum a continuat şi cariera lui Ademir, acesta retrăgându-se de la Vasco da Gama în 1956. Palmaresul său cuprindea 6 titluri de campion al statului Rio şi două titluri de golgeter al campionatului. Lipsea însă cel mai important trofeu, cel de campion mondial.

Niciodată în istoria sa fotbalistică Brazilia nu a cunoscut un eşec mai mare decât cel din 1950. Mai mult decât faptul că au ratat ocazia de a se încorona pentru prima oară campioni ai lumii, pe brazilieni i-a durut că acest lucru s-a petrecut chiar la ei acasă. De-a lungul timpului, au mai existat înfrângeri dureroase, chiar şi în finale de Cupe Mondiale, dar nici una nu a produs atât de multă tristeţe. Fotbalul a mers însă înainte şi, peste patru ani, în Elveţia, va oferi încă o dovadă a faptului că jocurile nu sunt niciodată făcute dinainte.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1954

Aleasă gazdă pentru Mondial încă din iulie 1948 (hotărâre luată la Congresul FIFA ce s-a desfășurat la Londra), Elveția s-a dovedit a fi cea mai nimerită opțiune europeană după cel de-al doilea război mondial, ținând cont de neutralitatea recunoscută a „Ţării Cantoanelor”. În preliminarii, și-au exprimat dorința de a participa 37 de țări, dar, în cele din urmă, Polonia și China au renunțat fără a mai disputa vreun meci. Alte patru absențe notabile, care însă nici măcăr nu s-au înscris în cursă, au fost Argentina, Olanda, Portugalia și URSS.

În Elveția, au ajuns în cele din urmă doar 16 selecționate: Austria, Belgia, Brazilia, Cehoslovacia, Anglia, Franța, Ungaria, Italia, Coreea de Sud, Mexic, Scoția, Elveția (calificată din oficiu, fiind țară gazdă), Turcia, Uruguay (calificată din oficiu, campioana en-titre), RFG (Germania de Vest) și Iugoslavia.

Acestea au fost împărțite în câte patru grupe. Pentru prima oară, de altfel și singura dată, capii de serie (opt la număr), au fost stabiliți înainte de disputarea preliminariilor! Așa se face că Turcia s-a numărat printre ei, după ce a reușit să se califice în dauna Spaniei, beneficiind de statutul ibericilor! Tot în grupe, s-a mai consumat un fapt inedit. Echipele considerate capi de serie n-au evoluat una împotriva celeilalte, cum de altfel nici „outsiderele” nu s-au duelat între ele. Spre exemplu, Brazilia și Franța (capi de serie) nu s-au întâlnit, deși erau în aceeași grupă (1), cum de altfel nici Iugoslavia și Mexic (tot grupa 1) n-au apucat să joace una împotriva celeilalte.

După prima fază a competiției, cea a grupelor, s-au stabilit perechile din semifinale: Ungaria și Uruguay, respectiv Austria și Germania. Cu 4-2 i-au învins maghiarii pe campionii en-titre, în timp ce nemții au administrat un sever 6-1 Austriei. Cei din urmă s-au revanșat însă în finala mică, obținând bronzul, după succesul cu 3-1 în fața Uruguayului.

Pe 4 iulie 1954, pe „Wankdorf Stadium” din Berna, în prezența a 60.000 de spectatori și o ploaie deasă, au dat piept, în finala Cupei Mondiale, Ungaria și RFG. A fost pentru prima dată când două țări s-au întâlnit de două ori la același turneu. În faza grupelor, maghiarii au reușit să se impună cu incredibilul scor de 8-3. Însă nemții au folosit un prim „11” improvizat, preferând să-și odihnească titularii, mai ales că eșecul îi ferea de o confruntare cu Brazilia în „optimi”. Chiar și-așa, drasticul rezultat nu era considerat o mare surpriză, pentru că la acea vreme naționala Ungariei domina fotbalul mondial. „Mighty magyars” sau „Teribilii maghiari”, cum erau denumiți în presa de la acea vreme, au ajuns în finală după o incredibilă serie de 31 de partide fără înfrângere. Mai exact, ultima înfrângere a ungurilor se consemnase pe data din 14 mai 1950, răstimp în care au triumfat la Olimpiada din 1952 de la Helsinki și au învins Anglia în dublă manșă: 6-3 la Londra (prima înfrângere în Insulă pentru Albion furnizată de către o echipă non-britanică) și 7-1 la Budapesta!

Așadar, nimeni nu s-a mirat când după doar nouă minute scurse din finală, Ungaria conducea deja cu 2-0, după golurile marcate de căpitanul Ferenc Puskas (devenit ulterior starul „galacticilor” de la Real Madrid și Czibor. Ceea ce a urmat a lăsat cu gura căscată o lume întreagă. În minutul 18, era deja 2-2, după golurile lui Morlock și Rahn. Iar cu șase minute înainte de final, același Helmuth Rahn (poreclit „Der Boss”) a dat lovitura de grație. S-a făcut 3-2, iar Germania și-a adjudecat primul trofeu din bogata sa istorie!

Finala a avut parte și de un moment controversat. În minutul 88, Puskas a reușit să înscrie, numai că arbitrul englez Ling a anulat golul. Acesta a luat decizia deoarece avusese impresia că asistentul galez Merwin Griffith a semnalizat o poziție de ofsaid. Se pare că tușierul doar alerga fluturând energic steagul, faza prinzându-l pe picior greșit. După acest incident, asistenții au fost obligați să alerge cu vârful fanionului îndreptat spre sol!

După multă vreme, s-a mai ivit un semn de întrebare legat de succesul nemților. Aceștia au fost acuzați de către maghiari de dopaj. La o jumătate de secol distanță, adică în 2004, istoricul german Guido Knopp a reușit să elucideze enigma, făcând public rezultatul analizei sale într-un documentar difuzat de ZDF. Acesta susține că, la pauza meciului, jucătorilor nemți li s-au administrat injecții cu vitamina C, utilizându-se un ac provenit de la un doctor de origine sovietică. Astfel, susține istoricul, se explică de ce numeroși componenți ai acelei echipe s-au îmbolnăvit de hepatită imediat după încheierea turneului!

Curiozități

În preliminarii a participat și Regiunea Saar (actualul land Saarland). În acea perioadă de după război, mai exact între 1947-1956, regiunea era teritoriu german aflat sub protectorat francez.

Polonia a declarat forfait imediat ce a aflat că în preliminarii urma să înfrunte Ungaria. Cum „leșii” au considerat că-n fața maghiarilor n-au nicio șansă, au preferat să se retragă!

Unic a fost modul în care Turcia a ajuns la mondiale. Selecționata „ienicerilor” s-a duelat într-o grupă din care făcea parte și Spania. După meciurile de la Madrid, 4-1 pentru iberici, și de la Istanbul, 1-0 pentru amfitrioni, scorul era egal (trebuie precizat că la acea vreme nu se ținea cont de golaveraj). Pentru departajare, a mai fost nevoie de o confruntare, ce a avut loc pe teren neutru, la Roma. Cum și după prelungiri scorul a fost tot egal, 2-2, a urmat... tragerea la sorți. A fost singura dată când o națională a ajuns la turneul final în acest mod.

Pentru prima oară s-au desfășurat cu adevărat preliminarii și pe pământ sud-american. Până în 1954, toate selecționatele de pe acest continent ajunse la C.M. au beneficiat de forfaituri, fără a fi nevoie să dispute propriu-zis vreun meci.

Partida de deschidere, Iugoslavia - Franța 1-0, desfășurată pe 16 iunie 1954 la Lausanne, a fost primul meci televizat din istoria mondialelor.

A fost ediția cea mai prolifică din punct de vedere al golurilor marcate în raport cu meciurile jucate. Au fost 140 de reușite în 26 de partide, adică o medie de 5,38 goluri / meci. Cea mai generoasă confruntare a fost sfertul de finală Austria - Elveția 7-5, și acum un record în ceea ce privește golurile înscrise într-un singur joc! Golgheter al turneului a fost un alt fotbalist maghiar de legendă, Sandor Kocsis, cu 11 goluri.

În timpul partidei din grupă Ungaria - RFG, 8-3, suporterii germani au solicitat în repetate rânduri demisia antrenorului Sepp Herberger, cel care a preferat să-și odihnească titularii.

„Bătălia de la Berna”, așa a rămas în istorie sfertul de finală dintre Ungaria și Brazilia. Maghiarii s-au impus cu 4-2, într-un duel considerat și-acum ca fiind cea mai dură dispută din istoria campionatului mondial. Au fost 42 de faulturi, trei eliminați (N. Santos, Humberto și Bozsik) și două penaltiuri. După fluierul de final, pe tunel și la vestiare s-a iscat o bătaie generalizată, în care au zburat ghete și sticle, oprită cu greu de poliția elvețiană. Cei mai „șifonați” au ieșit brazilianul Pinheiro și managerul maghiarilor, Gusztav Sebes, ambii alegându-se cu tăieturi și copci în urma sticlelor pe care le-au „colectat”.

Ungaria - Coreea de Sud 9-0, reprezintă și acum cea mai mare diferență într-un meci la un turneu final. Performanța a fost egalată în 1974, Iugoslavia - Zair 9-0, și în 1982, Ungaria - El Salvador 10-1.

În 2003 a fost realizat filmul „Miracolul de la Berna”, o producție germană!

Nemții au beneficiat de ghete cu crampoane detașabile, furnizate de către Adolf Dassler, adică de nimeni altul decât cel ce a fondat, alături de fratele său, compania Adidas. Cu siguranță, acest mic detaliu a contat enorm în economia finalei, disputate pe o ploaie măruntă.

Germania a fost prima și, probabil, va rămâne singura, națională ce a cucerit titlul mondial cu o echipă formată doar din fotbaliști amatori. La acea vreme, jucătorii nemți nu aveau statut de profesioniști.

Prima pereche de frați care a cucerit titlul mondial a fost cea formată din Fritz Walter (totodată și căpitanul naționalei Germaniei) și Ottmar Walter. Cei doi au fost titulari în linia de atac a campioanei mondiale în finala jucată la Berna.

Sursă: antena3.ro

CAMPIONATUL MONDIAL 1958

"La Mondialul din '58, selecţionata braziliană a început cum a început, dar a fost devastatoare din clipa în care jucătorii s-au răzvrătit şi i-au putut impune antrenorului echipa dorită de ei.

Atunci, cinci rezerve au devenit titulari. Printre ei, Pele, un adolescent necunoscut, şi Garrincha, care îşi câştigase deja faima în Brazilia şi strălucise în jocurile anterioare, dar fusese exclus de la Mondial pentru că studiile psihotehnice îl diagnosticaseră debil mintal. 

Joc şi foc: publicaţia World Sports din Londra a spus că trebuia să te freci la ochi ca să-ţi vină să crezi că era vorba de ceva pământesc". Astfel a caracterizat scriitorul uruguayan Eduardo Galeano evoluţia Braziliei la Cupa Mondială din 1958, în cartea sa "Fotbalul, lumini şi umbre". Lumea descoperea nu numai un nou stil spectaculos de a juca fotbal, ci făcea cunoştinţă şi cu cel care avea să domine acest sport pentru ceva mai mult de un deceniu, Pele.

Pe 30 septembrie 1956, la Viena, Austria zdrobea Luxemburgul cu 7-0, iar trei zile mai târziu, la Dublin, Danemarca era învinsă cu 2-1 de Irlanda. Cele două meciuri, contând pentru preliminariile celei de-a şasea ediţii a Cupei Mondiale, au fost ultimele prinse în viaţă de iniţiatorul competiţiei, Jules Rimet. La 16 octombrie, la Suresnes, o comună din suburbiile Parisului, cel care a fost preşedintele FIFA din 1919 până în 1954 înceta din viaţă, din cauza unui cancer la stomac. Mondialul din '58 avea să fie primul care s-a desfăşurat fără părintele său.

În preliminariile campionatului mondial din 1958 au intrat 56 de echipe, care s-au luptat pentru cele 14 locuri libere alături de Germania de Vest, deţinătoarea titlului, şi Suedia, ţara gazdă. Uniunea Sovietică a participat pentru prima oară, calificându-se dintr-o grupă cu Polonia şi Finlanda, şi, tot pentru prima oară, şi singura până în prezent, toate cele patru ţări britanice, Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, au obţinut biletele pentru turneul final. Nord-irlandezii au fost performerii calificărilor, reuşind să lase acasă Italia, aceasta fiind ultima absenţă a "squadrei azzurra" la o Cupă Mondială. Alte echipe importante care nu au reuşit să se califice au fost Spania şi dubla campioană mondială Uruguay, eliminată de naţionala Paraguayului.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Suedezii au pus la dispoziţia participantelor 12 stadioane, dintre care două construite special pentru turneul final, iar sistemul de desfăşurare a competiţiei a fost unul devenit clasic. Cele 16 echipe au fost împărţite în patru grupe, primele două clasate urmând a merge în sferturile de finală. În caz de egalitate între locul 2 şi locul 3, urma să aibă loc un meci de baraj, câştigătoarea calificându-se mai departe.

Marea surpriză a primei faze a reprezentat-o eliminarea Ungariei, finalista ediţiei precedente. Din echipa senzaţională care pierdea finala în 1954 nu mai rămăseseră decât trei jucători: portarul Gyula Grosics, fundaşul Jozsef Bozsik şi atacantul Nandor Hidegkuti. În aceste condiţii, maghiarii au terminat la egalitate de puncte cu Ţara Galilor grupa din care mai făceau parte Suedia şi Mexic, astfel că a fost nevoie de un meci de baraj, pe care britanicii l-au câştigat cu 2-1. Nici Anglia nu s-a simţit mai bine, Billy Wright&co. părăsind competiţia după trei egaluri cu URSS, Brazilia şi Austria.

Campioana mondială, Germania de Vest, ţara gazdă, Suedia, şi Brazilia nu au avut nicio problemă în a-şi câştiga grupele, cea de-a patra serie fiind o luptă strânsă între Iugoslavia şi Franţa, în a cărei echipă strălucea Just Fontaine. Din cele 11 goluri marcate de francezi, şase au fost reuşite de atacantul lui Stade de Reims. Era deja un semnal că turneul final îşi găsise golgeterul. Tabloul fazei următoare a fost completat de Irlanda de Nord şi Uniunea Sovietică.

Nu a fost loc de surprize în sferturile de finală. Favoritele s-au impus previzibil, fără a primi vreun gol, însă adevăratul eveniment a fost golul marcat de Pele contra Ţării Galilor. Puştiul de 17 ani înscria primul său gol la un campionat mondial şi îşi făcea astfel intrarea în istoria fotbalului. Dar adevărata sa valoare va fi developată în semifinala cu Franţa, în care va reuşi un hattrick în numai 23 de minute, conducându-şi astfel echipa către finală, acolo unde aştepta Suedia, învingătoare cu 3-1 în faţa deţinătoarei trofeului, Germania de Vest.

Campioana mondială din 1954 nu va reuşi să obţină nici măcar medaliile de bronz, pierzând cu scor de tenis, 6-3, finala mică împotriva Franţei. Meciul pentru locul 3 nu va fi în fapt decât încoronarea oficială a lui Just Fontaine ca golgeter al competiţiei. Atacantul francez va marca nu mai puţin de patru goluri, stabilind astfel un record care rezistă până astăzi: cele mai multe reuşite ale unui singur jucător la o ediţie a Cupei Mondiale, 13.

Pe 29 iunie 1958, pe Rasunda Stadium din Stockholm, Brazilia lui Pele, Garrincha, Vava şi Didi îşi îndeplinea destinul. Se încorona campioană mondială după un entuziasmant 5-2 împotriva Suediei. Deşi gazdele au deschis scorul repede, în minutul 4, avea să fie un meci fără istoric şi în care Pele a reuşit probabil cel mai frumos gol într-o finală de Cupa Mondială, după ce a preluat pe piept o minge centrată de un coechipier, a lobat elegant un fundaş scandinav şi a şutat cu sete în poarta lui Kalle Svensson. La opt ani distanţă de tragedia de pe Maracana, brazilienii îşi vedeau visul cu ochii. Deveneau cea mai bună echipă din lume. A fost singura dată în istorie când un campionat mondial organizat în Europa nu a fost câştigat de o naţională de pe Bătrânul Continent.

OMUL TURNEULUI: JUST FONTAINE
 

Prima mare performanţă a naţionalei Franţei la un campionat mondial nu ar fi fost posibilă fără Just Fontaine, jucătorul născut în Maroc, la Marrakech, şi care a făcut carieră la Nice şi Stade de Reims, ultima fiind echipa la modă a acelor vremuri în Hexagon.

Fontaine şi-a început cariera ca amator, la US Casablanca, unde a jucat timp de trei ani. În 1953, OGC Nice l-a ochit şi l-a adus în Franţa. Iar tânărul atacant nu a dezamăgit. În trei sezoane a marcat 44 de goluri, astfel că a urmat saltul către Reims. Echipa din oraşul unde francezii îşi încoronau regii în Evul Mediu tocmai pierduse prima finală a Cupei Campionilor şi căuta un înlocuitor pentru Raymond Kopa, plecat la Real Madrid. Se va dovedi o alegere corectă, Fontaine contribuind din plin la succesele ulterioare ale formaţiei. Însă apogeul său a fost atins la Cupa Mondială din 1958.

În Suedia, Fontaine a început în forţă, cu un hattrick împotriva Paraguayului şi o dublă contra Iugoslaviei. În meciul cu Scoţia, decisiv pentru calificarea în sferturi, atacantul francez a marcat doar o dată, dar se va revanşa în întâlnirea cu nord-irlandezii, cărora le va înscrie două goluri. În semifinale, Franţa a dat piept cu Brazilia, fiind învinsă cu 5-2, însă vedeta "cocoşilor" îşi va găsi şi de această dată loc pe lista marcatorilor. Ultima reprezentaţie a lui Fontaine la Cupa Mondială va fi şi cea mai reuşită. În partida pentru locul 3, a marcat patru goluri Germaniei de Vest, contribuind decisiv la victoria cu 6-3 a echipei sale.

Bilanţul final nu lăsa loc de comentarii. Fontaine cucerea titlul de golgeter al competiţiei marcând 13 goluri, mai mult decât cei care l-au urmat în clasament, Pele şi Rahn, la un loc. Mai mult decât atât, jucătorul franco-marocan devenea al doilea fotbalist din istorie, după uruguayanul Alcides Ghiggia în 1950, care înscria în toate meciurile în care a evoluat la un campionat mondial.

Fontaine şi-a continuat cariera doar până la 29 de ani, fiind nevoit să se retragă din cauza accidentărilor. Palmaresul său cuprinde patru titluri, două Cupe şi două Supercupe ale Franţei, două titluri de golgeter al campionatului francez, o finală de Cupa Campionilor, pierdută în faţa lui Real Madrid, şi un loc 3 în clasamentul Balonului de Aur în 1958. Este unul dintre sportivii care a primit Legiunea de Onoare, iar în 2003 a fost desemnat de Federaţia Franceză cel mai bun jucător din Hexagon din ultimii 50 de ani.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1962

2 iunie 1962. La Vina Del Mar, Brazilia întâlnea Cehoslovacia în al doilea meci din grupa a treia. O partidă urâtă şi încheiată fără goluri.

Dar marea veste o reprezenta faptul că sud-americanii îşi pierduseră principalul atu în tentativa de a obţine al doilea titlu consecutiv. Pele a suferit o ruptură musculară, pierzând restul turneului final. Dar brazilienii s-au "repliat" rapid. L-au pus pe Amarildo în locul lui Pele, Djalma Santos a fost un zid de netrecut în defensivă, Didi a creat spectacol şi goluri, iar în avanposturi Garrincha a luat de multe ori jocul pe cont propriu şi va contrazice previziunile celor care nu-i dădeau nicio şansă de a ajunge fotbalist. Înainte de toate, Mondialul din 1962 a purtat amprenta celei mai bune extreme din istoria fotbalului.

În iunie 1956, Congresul FIFA decidea ca turneul final al Cupei Mondiale să revină în America de Sud după o pauză de 12 ani, ca ţară gazdă fiind aleasă Chile. N-au lipsit însă emoţiile. Cu doi ani înaintea competiţiei, la 900 de km sud de capitala Santiago, a avut loc cel mai puternic seism din istoria omenirii, cu o magnitudine de 9,5 pe scara Richter. Cutremurul a distrus aproape întreaga infrastructură a ţării, dar chilienii nu au dezarmat. Preşedintele Comitetului de Organizare a turneului final, Carlos Dittborn, a avut o declaraţie care va deveni într-un fel sloganul Mondialului: "Pentru că nu mai avem nimic, vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a reconstrui totul". Misiunea a fost îndeplinită, însă Dittborn nu a mai apucat să se bucure de succesul său şi al celor pe care i-a coordonat, decedând cu o lună înainte de startul turneului.

Chile şi Brazilia s-au calificat direct, din postura de ţară organizatoare, respectiv deţinătoare a titlului. Celelalte 14 locuri au fost disputate de 56 de ţări. Printre ele nu s-a regăsit şi România, care ar fi trebuit să joace împotriva Italiei, însă s-a retras înaintea confruntării. În cea mai mare parte, favoritele şi-au respectat statutul şi au obţinut calificarea, însă au existat şi excepţii. Franţa a fost eliminată de Bulgaria, în urma unui meci de baraj, în timp ce Portugalia, în care strălucea deja Eusebio, va trebui să mai aştepte încă patru ani pentru a fi prezentă la cea mai importantă competiţie a lumii fotbalului. Zece echipe europene, cinci sud-americane, plus Mexicul aveau să-şi dispute titlul mondial între 30 mai şi 17 iunie 1962.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Pentru Mondialul din Chile a fost păstrat sistemul din 1958. Cele 16 echipe participante au fost împărţite în patru grupe de câte patru, primele două clasate urmând a se califica în sferturi. Sper deosebire de ediţia din Suedia, dacă locurile 2 şi 3 terminau la egalitate de puncte nu se mai juca un meci de baraj, golaverajul fiind folosit pentru departajare. Avea să fie un turneu final influenţat de tacticile defensive care deja începuseră să se impună în fotbal, media golurilor marcate de meci a coborât pentru prima oară sub cifra 3, dar şi de un joc dur, totul culminând cu partida dintre Italia şi ţara gazdă, rămasă cunoscută ca "Bătălia de la Santiago".

Totul a început de la o serie de articole tendenţioase scrise de doi jurnalişti italieni, Antonio Ghirelli şi Corrado Pizzinelli, care au prezentat capitala chiliană în termeni deloc elogioşi. Cei doi au fost nevoiţi să părăsească ţara înainte de debutul competiţiei, din motive de securitate. Ura gazdelor vis-a-vis de "macaronari" era atât de mare încât un ziarist argentinian a fost bătut crud într-un bar de mai multe persoane care crezuseră că au de-a face cu un italian.

Starea de nervozitate s-a transmis şi fotbaliştilor, astfel că primul fault s-a petrecut chiar în secunda 12 a meciului. Violenţele au continuat, în special din partea italienilor, şi, inevitabil, arbitrul englez Ken Aston a eliminat doi jucători ai "squadrei azzurra", uşurând astfel sarcina gazdelor, care s-au impus cu 2-0, rezultat care a consfinţit eliminarea din competiţie a Italiei. O fostă dublă campioană mondială părăsea ruşinos turneul, dar lucuruile nu au stat mai bine nici pentru alte nume mari.

Uruguayul, Argentina şi Spania îşi făceau prematur bagajele pentru a se întoarce acasă. În cazul ibericilor se poate spune că a fost vorba şi de ghinion. În primul rând, au nimerit într-o grupă din care au mai făcut parte Brazilia şi Cehoslovacia, viitoarele finaliste. În al doilea rând, cel mai important jucător din lotul spaniolilor, Alfredo Di Stefano, s-a accidentat înainte de primul meci, ceea ce a slăbit în mod evident forţa echipei. În acelaşi timp, legenda lui Real Madrid trăia tragedia vieţii sale. Deşi a îmbrăcat tricoul a trei reprezentative - Argentina, Columbia şi Spania - Di Stefano nu a evoluat niciodată la un campionat mondial. Probabil, cel mai important nume de pe o listă în care se mai regăsesc nume precum cele ale lui Cantona, Giggs sau Best.

Faza sferturilor de finală a adus două rezultate normale, Brazilia - Anglia 3-1 şi Cehoslovacia - Ungaria 1-0, dar şi două surprize. Mai întâi, Chile a învins URSS-ul, la acel moment campioana europeană, titlu obţinut în 1960. În poarta sovieticilor era Lev Iaşin, goalkeeperul pe care mulţi îl consideră cel mai bun din toate timpurile, însă la o vârstă înaintată, motiv pentru care reflexele sale începuseră să lase de dorit. Cel mai bun exemplu este meciul din grupe, contra Columbiei, în care legendarul portar a contribuit din plin la revenirea sud-americanilor de la 1-4 la 4-4, primind inclusiv un gol direct din corner. Se pare că modalitatea sa de a pregăti patidele - o ţigară pentru a-şi calma nervii şi un gât de tărie ca să-şi întărească muşchii - începuse să-şi spună cuvântul în evoluţiile sale. Cea de-a doua surpriză a sferturilor a reprezentat-o eliminarea Germaniei de Vest de către Iugoslavia, printr-un gol marcat cu cinci minute înainte de final de Radakovic.

Semifinalele au programat confruntări între echipele de pe acelaşi continent. Cehoslovacia a învins cu 3-1 Iugoslavia, cu două goluri reuşite în ultimele zece minute, în timp ce visul gazdelor de a juca finala a fost oprit de Brazilia, care a câştigat prin dublele lui Garrincha şi Vava. Legat de această înfrângere, după turneul final umbla o anecdotă, care spunea că, după ce au servit brânză elveţiană, spaghete italieneşti şi vodkă rusească, chilienilor le-a rămas în gât cafeaua braziliană. Consolarea a venit însă rapid, Chile impunându-se în finala mică, scor 1-0, şi obţinând astfel cea mai bună performanţă din istorie.

În ciuda faptului că pe străzile din Santiago s-a sărbătorit până spre dimineaţă locul 3 ocupat de echipa gazdă, 70.000 de spectatori au luat cu asalt stadionul "Nacional" pentru a urmări finala dintre Brazilia şi Cehoslovacia. La fel ca şi în urmă cu patru ani, sud-americanii s-au văzut conduşi relativ repede, Masopust deschizând scorul după un sfert de oră de la primul fluier. Brazilienii au revenit însă repede în joc şi au egalat prin Amarildo. În repriza a doua au mai marcat Zito şi Vava, astfel că naţionala "selecao" şi-a păstrat titlul cucerit în Suedia, devenind a doua echipă, după Italia, care reuşea această performanţă. Şi asta în condiţiile în care Pele nu a fost apt de joc.

Mondialul din 1962 nu a avut golgeter, ci un grup de şase jucători - brazilienii Vava şi Garrincha, chilianul Sanchez, iugoslavul Jerkovic, maghiarul Albert şi sovieticul Ivanov - care au reuşit câte patru goluri. Avea să fie singura dată când s-a întâmplat aşa ceva.

OMUL TURNEULUI: GARRINCHA, DIAVOLUL ŞCHIOP
Pentru a înţelege ce a reprezentat Garrincha în istoria fotbalului, apelăm la regretatul Ioan Chirilă şi la un episod petrecut la Mondialul din 1958. "Semifinala cu Franţa e câştigată cu 5-2. Un meci frumos, aplaudat. E scandat numele lui Pele, autorul a trei goluri. Bătrânii Braziliei, cu Didi în frunte, îl îmbrăţişează cu căldură. Alături, Garrincha înaintează din greu spre vestiar, cu pasul lui în buiestru, cu piciorul drept mult în X. Garrincha, marele jucător uitat... Avea să scrie despre el, câteva zile mai târziu, fundaşul stânga sovietic Kuznetov, cel în faţa căruia a debutat, de fapt, Garrincha la acest Mundial.

Un articol scurt, "Garrincha, omul meu": "Nu am întâlnit niciodată o astfel de extremă. Mi s-a spus mereu că e un maestru al fentei... Ia-l de unde nu-i. Mi s-a mai spus că împotriva unor asemenea jucători e bine să priveşti doar mingea. Nimic în afară de minge. Am făcut aşa. Mi-am lipit ochii de minge, ca să nu cad în cursa fentei. Dar a fost zadarnic. Ştia să ascundă mingea. Garrincha încolăceşte picioarele în jurul mingii, ca un şarpe. Nu mai ştii nimic. Şi cum totul e într-o clipă, s-a dus, n-ai ce face, tot dus e. Iar când îl priveşti din spate, te cuprinde furia. Necăjitul ăsta. "Garrincha, omul meu" a fost omagiul unui fotbalist adevărat adus unui jucător extraordinar, care fenta fără să mintă".

Dacă în Suedia a fost cel mai bun pe postul său, în Chile, Garrincha a fost cel mai bun jucător al turneului. După accidentarea lui Pele în meciul cu Cehoslovacia, el a fost cel care şi-a asumat rolul de lider din teren, contribuind cu patru goluri, două împotriva Angliei şi tot două contra ţării gazdă, la al doilea succes consecutiv al Braziliei. Deşi a fost eliminat în semifinale, nu a fost suspendat şi a putut evolua în ultimul act. A ţinut morţiş să se afle pe teren, chiar dacă avea o febră puternică. Pentru că el era bucuria celor mulţi. Fotbalistul brazilian prin excelenţă. Eduardo Galeano scria că, datorită lui Garrincha, "terenul de joc era o arenă de circ; mingea, un animal dresat; meciul, o invitaţie la sărbătoare".

S-a născut pe 28 octombrie 1933 la Pau Grande, în apropiere de Rio de Janeiro şi, în ciuda faptului că a îmbrăcat tricoul a şase echipe, cariera sa este leagată indiscutabil de Botafogo (614 meciuri şi 245 de goluri), alături de care a cucerit trei titluri ale Braziliei. Deşi suferea de mai multe defecte fizice, aflându-se practic la limita infirmităţii, Garrincha a avut toate calităţile necesare pentru a se impune în fotbal. Un control al mingii remarcabil, o imaginaţie debordantă, un dribling năucitor, un şut de temut, la acestea adăugându-se o capacitate incredibilă de a crea pericol din nimic.

Succesul în cariera fotbalistică a mers în paralel cu o viaţă extrasportivă agitată. Căsătorit de două ori, plus multe alte aventuri - se spune că a avut 14 copii - Garrincha nu refuza niciodată să-i aducă ofrande lui Bacchus. Toate aceste derapaje îi vor aduce un sfârşit prematur, la numai 50 de ani, răpus fiind de ciroză. Moartea sa a produs o tristeţe imensă în toată Brazilia. Pe piatra de la mormântul său stă scris "Aici se odihneşte în pace cel care a fost Bucuria Poporului - Mane Garrincha", iar pe zidurile din Rio, fanii lui Botafogo şi-au prezentat propriul omagiu: "Obrigado, Garrincha, por vocę ter vivido" (Mulţumim, Garrincha, pentru că ai existat).

Brazilia egala Italia şi Uruguayul la numărul de titluri mondiale după competiţia din Chile. Peste opt ani, pe platourile înalte ale Mexicului, cu un Pele ajuns la maturitatea deplină, "Selecao" intra definitv în posesia trofeului Jules Rimet. Dar până atunci, Cupa Mondială făcea o escală în Anglia. Fotbalul revenea acasă.

Sursă: antena3.ro

CAMPIONATUL MONDIAL 1966

Inventatorii fotbalului au privit cu un aer arogant primele ediţii ale Cupelor Mondiale, considerându-se oricum cea mai bună naţiune a sportului cu balonul rotund.

Atunci când, după al doilea război mondial, au acceptat pentru prima oară să participe la un campionat mondial, englezii au păţit cea mai mare ruşine din istoria lor, fiind eliminaţi după o înfrângere în faţa amatorilor din Statele Unite. A fost nevoie să ma treacă alte trei turnee finale fără realizări deosebite pentru ca naţionala Angliei să realizeze că fotbalul nu (mai) este apanajul său. După eşecul din 1962, conducerea reprezentativei a fost preluată de Alf Ramsey, care chiar de la instalare a promis că britanicii vor câştiga trofeul Jules Rimet pe propriul teren. Lumea s-a uitat ciudat la noul selecţioner, însă acesta avea să-şi ţină promisiunea. Victoria a venit totuşi după cel mai controversat moment din istoria Cupelor Mondiale.

Fenomenul decolonizării din anii '50-'60 s-a făcut simţit din plin în preliminariile Cupei Mondiale din 1966. Pentru prima oară în istorie, mai mult de 70 de echipe au luat parte la calificări, luptându-se pentru unul dintre cele 14 locuri la turneul final, alături de Anglia, ţara gazdă, şi Brazilia, deţinătoarea titlului. Totuşi, nu au lipsit problemele. Ţările africane s-au retras în semn de protest faţă de decizia FIFA de a obliga câştigătoarea preliminariilor de pe Continentul Negru să joace un baraj împotriva învingătoarei din Asia sau Oceania pentru a ajunge la turneul final.

În Europa, două dintre primele patru clasate ale ediţiei anterioare, Iugoslavia şi Cehoslovacia, au fost lăsate acasă. Dar marea surpriză avea să vină din Asia. Naţionala Coreei de Nord, formată doar din jucători amatori, reuşea o calificare spectaculoasă, în urma unui baraj câştigat în dublă manşă împotriva Australiei, 6-1 şi 3-1. În ciuda acestei performanţe, echipa asiatică era considerată victimă sigură. O greşeală pe care unul dintre numele mari de la World Cup o va plăti foarte scump. Tabloul participantelor a fost completat de trei echipe sud-americane - Argentina, Uruguay şi Chile - şi de Mexic, învingătoare, din nou, în zona CONCACAF. Calificarea mexicanilor îi oferea portarului Antonio Crabajal ocazia de a intra în istorie, devenind primul, până în prezent şi ultimul, fotbalist cu cinci prezenţa la campionatul mondial.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Cupa Mondială din 1966 a păstrat sistemul de la ediţia anterioară. Cele 16 echipe au fost împărţite în patru grupe, primele două clasate urmând a merge în sferturi. Meciurile turneului urmau să se desfăşoare în şapte oraşe şi opt stadioane. Dar până la startul competiţiei, organizatorii au fost nevoiţi să facă faţă unei probleme neaşteptate. Pe 20 martie 1966, trofeul Jules Rimet a fost furat, în timp ce se afla expus în Londra.

Panica şi-a făcut repede loc printre membrii FIFA care se vedeau puşi în situaţia de a nu avea ce oferi campioanei mondiale. S-a apelat la ajutorul Scotland Yard-ului, însă preţioasa cupă a fost găsită după o săptămână în nişte boscheţi, înfăşurată în hârtie de ziare, de un câine pe nume Pickles. Hoţul nu a fost niciodată prins, însă patrupedul a devenit un adevărat erou naţional, participând la banchetul organizat după câştigarea Cupei Mondiale de către Anglia, iar stăpânul său a primit o recompensă de 6.000 de lire sterline.

Odată rezolvată problema trofeului, competiţia putea începe. Ţara gazdă şi-a început drumul spre titlu câştigându-şi grupa din care au mai făcut parte Uruguayul, calificată şi ea, Mexicul şi Franţa, în timp ce Argentina şi Germania de Vest au dominat seria în care au întâlnit Spania şi Elveţia. Marile bombe aveau să explodeze în celelalte grupe. Campioana mondială, Brazilia, nu a reuşit să depăşească Portugalia şi Ungaria, în timp ce Italia a fost eliminată ruşinos după o înfrângere în faţa amatorilor nord-coreeni.

După două titluri mondiale consecutive, toată lumea vedea Brazilia capabilă să se impună şi în Anglia, pentru a păstra definitiv trofeul. Însă preşedintele federaţiei, Joao Havelange, a decis să-l înlocuiască pe antrenorul echipei din 1962, Aymore Moreira, cu cel care condusese selecţionata auriverde în 1958, Vicente Feola. Iar de aici a început balamucul. Pentru că Feola a găsit de cuviinţă să încerce nu mai puţin de 46 de jucători în pregătirea turneului final. În aceste condiţii, nu s-a mirat nimeni că în lotul campioanei mondiale au început să apară animozităţi.

În cele din urmă, tehnicianul a încercat să deplaseze în Anglia un grup de fotbalişti în care experienţa lui Djalma Santos, Zito, Garrincha sau Pele să se îmbine cu tinereţea şi entuziasmul lui Gerson, Tostao sau Jairzinho. Deşi începutul a fost bun, victorie cu 2-0 împotriva Bulgariei, experimentul se va dovedi un fiasco. Brazilienii l-au pierdut pe Pele din cauza unei accidentări şi au cedat următorul meci, 1-3 cu Ungaria, astfel că pentru a merge mai departe era necesar ca partida cu Portugalia să fie câştigată. Însă lusitanii nu au avut deloc milă de naţionala din fosta lor colonie. Pele, intrat nerefăcut, a fost vânat tot meciul de fundaşii portughezi, în timp ce, de partea cealaltă, Eusebio şi-a arătat clasa şi a marcat de două ori. În cele din urmă, sud-americanii au fost învinşi cu 3-1 şi au fost eliminaţi. Evoluţia din 1966 este considerată şi în prezent cea mai slabă prezenţă a Braziliei la o Cupă Mondială.

Italia sosea la Cupa Mondială din Anglia din postura de mare favorită. Cu un lot din care nu lipseau Burgnich, Facchetti, Mazzola, jucători ai Interului, echipa la modă în acea vreme, dar şi alte nume importante, precum Albertosi sau Rivera, "squadra azzurra" spera la o evoluţie care să-i aducă primul succes postbelic la un campionat mondial. La fel ca şi Brazilia, şi italienii au început cu dreptul, învingând cu 2-0 naţionala statului Chile.

Deşi au fost învinşi în al doilea meci, 0-1 împotriva Uniunii Sovietice, "azzurri" nu erau îngrijoraţi, pentru că în partida decisivă urmau să înfrunte Coreea de Nord, iar o banală remiză era suficientă pentru calificare. Şi totuşi, pe Ayresome Park din Middlesbrough, minunea s-a produs. Pak Doo-Ik a marcat în minutul 42 şi, în ciuda asalturilor la care au fost supuşi, nord-coreeni au rezistat şi au obţinut o calificare istorică în sferturile de finală.

Asiaticii au prins aripi după victoria în faţa Italiei, iar entuziasmul lor a făcut ca, în minutul 25 al partidei din sferturi cu Portugalia, tabela de marcaj să arate un neverosimil 3-0 în favoarea lor. Însă prea mult entuziasm, alături de lipsa de experienţă, nu fac bine în fotbal. Luaţi de val, nord-coreenii au uitat să se mai apere, iar Eusebio, cu patru goluri, şi Jose Augusto au întors soarta meciului şi a calificării în favoarea lusitanilor. Tabloul semifinalelor a fost completat de alte trei echipe europene. Uniunea Sovietică a trecut de Ungaria, Anglia învins pe final o echipă a Argentinei rămasă în inferioritate după 30 de minute, iar Germania de Vest a eliminat Uruguayul, în urma unei partide în care sud-americanii au acuzat dur arbitrajul.

În semifinale, Anglia şi Germania de Vest au învins cu acelaşi scor, 2-1, Portugalia, respectiv Uniunea Sovietică şi urmau să se întâlnească pe Wembley în marea finală. Marea vedeta a Cupei Mondiale din 1966, Eusebio, trebuia să se mulţumească doar cu medalia de bronz, obţinută după un succes cu 2-1 împotriva sovieticilor, şi cu titlul de golgeter al competiţiei. "Perla Mozambicului" încheia turneul cu 9 goluri marcate, fiind urmat de germanul Haller, cu şase reuşite.

Pe 30 iulie 1966, în faţa unei asistenţe de 98.000 de spectatori, pe legendarul stadion Wembley, Anglia şi Germania de Vest îşi disputau supremaţia în fotbalul mondial. Începutul a aparţinul germanilor, care au reuşit să deschidă scorul după doar 12 minute, prin Haller, însă gazdele au avut replică imediat şi au egalat în minutul 19 prin Hurst. A urmat o oră de joc în care ambele echipe şi-au împărţit ocaziile de gol, dar mingea s-a încăpăţânat să nu intre în poartă. În cele din urmă, Peters a înscris şi se părea că soarta finalei era pecetluită. Nu a fost însă aşa, pentru că Webber a făcut 2-2 în ultimul minut şi a împins meciul în prelungiri. Acolo unde urma să aibă loc cel mai controversat moment din istoria Cupelor Mondiale.

Gol Hurst
În minutul 101, Alan Ball a centrat în careu, iar Geoff Hurst a şutat cu sete din prima. Mingea a lovit transversala şi apoi a căzut, aparent, pe linia porţii, însă Roger Hunt a ridicat mâinile pentru a sărbători golul coechipierului său. Germanii l-au înconjurat instantaneu pe centralul elveţian Gottfried Dienst pentru a protesta, considerând că balonul nu a depăşit linia porţii. Arbitrul, evident nesigur în ceea ce priveşte desfăşurarea fazei, s-a îndreptat către tuşierul de pe acea parte, sovieticul Tofik Bakhramov, pentru a se consulta cu el. Bakhramov a arătat centrul terenului fără a ezita, ceea ce însemna că Anglia conducea cu 3-2. Dărâmaţi fizic şi psihic, nemţii nu au mai putut reveni. Mai mult decât atât, Hurst avea să devină primul jucător care marca un hattrick într-o finală de Campionat Mondial, după ce a punctat şi în minutul 120. Sfârşitul meciului a găsit un mare număr de suporteri ai gazdelor în teren practic. Într-un final, inventatorii fotbalului cucereau titlul mondial. Şi asta chiar la ei acasă.

OMUL TURNEULUI: EUSEBIO, PERLA NEAGRĂ DIN MOZAMBIC
Cel mai mare jucător portughez din istorie s-a născut în Mozambic, în 1942, şi s-a mutat la Lisabona pe când avea 18 ani. Antrenorul Benficăi, Bela Guttmann, a zburat personal după el, aflând că Sao Paolo îi dădea deja târcoale noului puşti minune. Pentru un preţ de 7.500 de lire sterline, Eusebio semna cu "vulturii" din capitala Portugaliei şi îşi schimba destinul.

A impresionat încă de la început. Într-unul din primele sale meciuri la Benfica, a marcat un hattrick împotriva lui Santos, echipa lui Pele, iar în 1961 şi 1962 a cucerit Cupa Campionilor Europeni, în urma a două finale în care învinsele s-au numit Real Madrid şi FC Barcelona. Însă consacrarea definitivă a venit în urma Cupei Mondiale din 1966, acolo unde a sosit din postura de Balon de Aur al anului 1965.

Portugalia s-a calificat pentru prima oară la un campionat mondial în 1966 şi a fost repartizată în aceeaşi grupă cu Brazilia, deţinătoarea titlului, Ungaria şi Bulgaria. După un prim meci fără gol, Eusebio şi-a început seria reuşitelor contra vecinilor noştri. Următoarele victime au fost brazilienii, împotriva cărora a punctat de două ori, şi nord-coreenii, care au primit patru goluri de la "Perla Mozambicului" şi au sfârşit prin a fi eliminaţi, deşi conduceau cu 3-0 în minutul 25. Atacantul lusitan a înscris şi în semifinala cu Anglia, dar nu a putut evita eşecul echipei sale, care s-a mulţumit doar cu bronzul, în urma unui meci câştigat cu 2-1 împotriva Uniunii Sovietice. Evident, Eusebio nu a lipsit de pe lista marcatorilor, transformând un penalty şi ajungând astfel la cota 9.

Din păcate, Eusebio nu a mai evoluat niciodată la un turneu final, însă a continuat să scrie istorie pentru Benfica, unde a evoluat până în 1975. A urmat şi el moda acelor timpuri şi a ales la "bătrâneţe" confortul oferit de banii din campionatul nord-american. În cariera sa fabuloasă, a cucerit 11 titluri ale Portugaliei, 5 Cupe ale Portugaliei, două Cupe ale Campionilor, un Balon de Aur şi două Ghete de Aur. Într-un sondaj realizat de IFFHS, privind cei mai buni jucători ai secolului trecut, a ocupat locul 9. În onoarea sa, în faţa stadionului Da Luz din Lisabona, a fost realizată o statuie care îl reprezintă în acţiune.

Cupa Mondială din 1966 s-a bucurat de un enorm succes. Nici nu putea fi altfel, atâta timp cât a avut loc în patria fotbalului. Pentru prima oară în istorie, întregul turneu a fost transmis în direct, prin satelit, însă acest lucru nu i-a împiedicat pe spectatori să ia cu asalt stadioanele. Competiţia din Anglia a stabilit un nou record al numărului de fani prezenţi la meciuri, 1.614.677. Dacă din punct de vedere mediatic totul a mers bine, nu la fel se poate spune şi în plan fotbalistic. Tacticile defensive care începuseră să fie folosite încă de la ediţia precedentă s-au impus definitiv, astfel că în cele 32 de partide s-au marcat doar 89 de goluri, adică 2,78 pe meci. Dar fotbalul spectacol va reveni în forţă, peste patru ani, pe platourile înalte ale Mexicului, cu Brazilia în rolul principal.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1970

Mai erau patru minute până la finalul ultimului act al turneului final. Brazilia conducea cu 3-1 o echipă a Italiei epuizată după semifinala de poveste împotriva Germaniei.

Nu mai exista niciun dubiu în privinţa învingătoarei, însă brazilienii nu puteau încheia competiţia decât după o fază memorabilă. Sud-americanii au început o acţiune în preajma propriului careu, iar mingea a trecut absolut pe la toţi jucătorii selecţionatei "auriverde", înainte de a ajunge la Pele, pe la 20 de metri de poarta "squadrei azzurra". A urmat o pasă genială pentru Carlos Alberto, fundaşul dreapta, pornit într-o cursă furibundă, şutând cu sete la colţul lung (foto de jos). Publicul de pe Azteca era în delir. Tocmai văzuse cel mai frumos gol din istoria finalelor de Cupă Mondială.
 

Mexicul a primit organizarea Cupei Mondiale din 1970 în luna octombrie a anului 1964, devenind astfel prima ţară din afara Europei şi a Americii de Sud care găzduia un turneu final. Decizia FIFA nu va fi însă deloc populară. Căldura sufocantă din timpul verii şi altitudinile înalte la care urma să se joace scădeau evident performanţele fotbaliştilor. Chiar şi aşa, va fi un campionat mondial cu un succes imens. Cel mai frumos din toate timpurile spun unii. După ediţiile din 1962 şi 1966, dominate de tacticile defensive, pe platourile înalte ale Mexicului va reveni fotbalul spectacol. De asemenea, va fi cea dintâi Cupă Mondială pe care telespectatorii din toată lumea au putut să o vadă color. Însă noutăţile nu s-au oprit aici. Pentru prima oară, antrenorii au putut face schimbări (până atunci jucătorii accidentaţi, obosiţi sau cei care nu dădeau randament nu puteau fi înlocuiţi), iar arbitrii pedepseau infracţiunile din timpul meciurilor cu cartonaş galben.

În preliminarii s-au înscris 75 de echipe, un nou record, care s-au luptat pentru a se alătura ţării gazdă şi Angliei, deţinătoarea trofeului, la turneul final. Calificările pentru Mexic nu au fost lipsite de surprize, ba din contră, nume precum Portugalia, bronzul ediţiei anterioare, Franţa, Spania sau Argentina fiind eliminate. După 32 de ani de absenţă, România revenea la o Cupă Mondială, iar Marocul devenea prima echipă africană de după al doilea război mondial care obţinea biletele pentru cea mai importantă competiţie fotbalistică.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Mexico City, Guadalajara, Leon, Puebla şi Toluca au fost cele cinci oraşe care au găzduit meciuri la Cupa Mondială din 1970. Sistemul de la ediţiile anterioare, patru grupe de câte patru cu primele două calificate în sferturi, s-a păstrat şi în Mexic. Marele şoc la tragerea la sorţi a reprezentat-o aşezarea în aceeaşi grupă a Angliei, campioana mondială, Braziliei, marea favorită, Cehoslovaciei, finalistă în 1962, şi României, considerată victimă sigură în această "groapă cu lei". În mod previzibil, Pele şi ai lui au câştigat seria cu punctaj maxim. Asta în timp ce englezii au tremurat serios înainte de a-i învinge pe "tricolori" în primul meci, apoi au avut nevoie de un penalty pentru a învinge naţionala Cehoslovaciei în partida decisivă pentru calificarea în sferturi.

Nici în celelalte grupe nu a fost loc de surprize, favoritele reuşind să meargă mai departe. Spectacolul adevărat avea să înceapă abia din sferturile de finală, acolo unde a avut loc reeditarea finalei din 1966, Germania de Vest - Anglia. Naţionala antrenată de Alf Ramsey, devenit Sir după succesul de pe Wembley, a început perfect şi, în debutul părţii secunde, conducea deja cu 2-0. Se părea că nemţii trebuie să mai aştepte pentru a-şi lua revanşa. Nu s-a întâmplat asta, pentru că Beckenbauer a dat semnalul revenirii cu un gol în minutul 68, iar Uwe Seeler a împins meciul în prelungiri. De această dată, timpul adiţional a purtat noroc germanilor, care au marcat prin Gerd Muller obţinând astfel calificarea în semifinale. În aceeaşi fază a competiţiei au mai avansat Brazilia, 4-2 cu Peru, Italia, 4-1 cu Mexic, şi Uruguay, 1-0 cu URSS.
Brazilia şi-a continuat marşul triumfal spre titlul mondial şi în semifinale, învingând cu 3-1 naţionala Uruguayului, deşi a fost condusă din minutul 19. Pentru celălalt loc în ultimul act, Italia şi Germania s-au confruntat într-o partidă devenită clasică şi de un dramatism ieşit din comun. Chiar şi acum, la 52 de ani de la acel moment, meciul respectiv continuă să fie considerat cel mai frumos din istoria Cupelor Mondiale. Iar jurnaliştii şi chiar fanii nu se sfiesc să-l numească "Meciul secolului" (foto de jos).

 

Muller vs Italia
Într-o atmosferă care-i era în mod evident ostilă, din cauza faptului că eliminase Mexicul în sferturi, Italia a marcat prima, prin Boninsegna. Apoi, extrem de calculat, "squadra azzurra" şi-a ţinut adversarul departe de propria poartă, însă şi-a văzut munca stricată chiar de propriul antrenor, care l-a pauză l-a înlocuit pe Mazzola, cel mai bun om al său, cu Rivera, Balonul de Aur din 1969. Dar din acel moment, nemţii au început să preseze tot mai puternic. Eforturile le-au fost răsplătite abia în minutul 92, Schnellinger reuşind să egaleze când toată lumea se pregătea să anunţe victoria italienilor. Meciul intra în prelungiri, însă nimeni nu-şi imagina ce nebunia avea să urmeze.

 

Gerd Muller i-a adus pe germani în avantaj, însă Italia a întors rezultatul prin golurile lui Burgnich şi Riva. Acelaşi Muller şi-a păstrat echipa în meci, însă după numai un minut, Rivera a marcat golul care trimitea trupa lui Velccareggi în finală. "Mai sunt zece minute de joc, dar de data asta, Destinul sau, cum îi spun mexicanii, la suerte e şi el obosit. Pe gazon aleargă 20 de umbre. Beckenbauer, care şi-a bandajat între timp braţul, pentru a evita şocurile - are umărul luxat - încearcă zadarnic să întoarcă soarta meciului. Ultimele secunde mi se par simbolice pentru forţa extraordinară a echipei vest-germane. Beckenbauer, cu braţul lipit de piept, sprintează, trece de doi adversari, dar eşuează în careu, dezechilibrându-se. Estadio Azteca îl aplaudă îndelung... Tribunele au o respiraţie grea. Consumul nervos e imens. Un ziarist mexican îmi spune că niciodată nu i-a fost oferit Mexicului un asemenea spectacol". Astfel a caracterizat Ioan Chirilă ultimele minute ale unui duel care a intrat pentru totdeauna în istoria fotbalului. În amintirea acestui joc, la stadionul Azteca există o placă ce aminteşte tuturor că acolo s-a disputat "Meciul secolului".

Peste numai trei zile, Germania de Vest învingea Uruguayul în finala mică, scor 1-0, iar Gerd Muller, deşi nu a marcat în acest meci, obţinea titlul de golgeter al turneului, cu 10 reuşite. După argintul din Anglia, germanii prindeau un nou podium la un campionat mondial, dar, mai mult decât atât, construiau o echipă care va obţine titlul suprem pe teren propriu, la ediţia următoare.

 

Italia a plătit din plin succesul din semifinale. Obosiţi, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, italienii nu au rezistat decât o repriză în finala cu Brazilia. Câştigătoarea ultimului act ar fi păstrat definitiv trofeul, ambele echipe având câte două titluri la activ. Pele a deschis scorul, cu o lovitură de cap de lângă Burgnich. Fundaşul "squadrei azzurra" a rememorat faza pe un ton amar: "Am sărit împreună, dar când am revenit pe pământ am văzut că el era tot în aer".

Replica europenilor a venit de la Boninsegna, care a profitat de o greşeală în apărarea adversă şi a stabilit scorul pauzei. În repriza a doua însă, tăvălugul brazilian a măturat tot în calea sa. Gerson a şutat cu stângul fără speranţe pentru Albertosi, Jairzinho a făcut 3-1 şi li s-a alăturat lui Alcides Ghiggia şi Just Fontaine în grupul fotbaliştilor care au marcat în fiecare meci al unui turneu final, iar Carlos Alberto a închis tabela la capătul unei acţiuni în care sud-americanii şi-au arătat tehnica şi forţa jocului colectiv. "Un fotbal atât de frumos ar trebui interzis" titra presa internaţională după triumful echipei lui Zagallo.

La capătul unui parcurs perfect, atât în preliminarii, cât şi la turneul final, Brazilia se încorona campioană mondială pentru a treia oară şi păstra pentru totdeauna trofeul Jules Rimet. Era consecinţa firească a faptului că din 1958 până în 1970, selecţionata "auriverde" nu pierduse decât două meciuri la campionatele mondiale. Elementul comun al acestor succese era Pele, singurul jucător din toate timpurile care a cucerit trei titluri supreme şi care îşi făcea o ieşire din scenă în stil mare.

 OMUL TURNEULUI: GERD MULLER, GOLGETERUL ÎNDESAT
"Muller era scund, îndesat, cu un aspect ciudat şi nu avea o viteză ieşită din comun; nu s-a potrivit niciodată cu ideea convenţională a ceea ce înseamnă un mare fotbalist. Dar avea o acceleraţie letală pe distanţe scurte, un joc aerian remarcabil şi un incredibil instinct de golgeter. Picioarele sale scurte îi ofereau un centru de greutate jos, astfel că se putea întoarce repede şi cu un balans perfect. De asemenea, reuşea să marcheze din situaţii imposibile". caracterizarea îi aparţine lui David Winner, unul dintre cei mai apreciaţi jurnalişti englezi, şi descrie foarte bine ce fel de jucător a fost Gerd Muller.

 

S-a născut în 1945, la Nordlingen, şi şi-a încercat prima oară norocul la echipa din oraşul său natal. Deşi a marcat 51 de goluri în 32 de meciuri, din cauza fizicului său, nu i se dădeau şanse să ajungă un adevărat fotbalist. "Apucă-te de altceva!" l-a sfătuit antrenorul. Puştiul de 19 ani nu a dezarmat şi, în 1964, intra pe poarta lui Bayern Munchen, un club care la acel moment nu spunea nimic. Acolo se va întâlni cu Sepp Maier şi Franz Beckenbauer, alături de care a aşezat echipa bavareză pe harta fotbalului.

Adevărata sa explozie a avut loc la Mondialul din Mexic, acolo unde a marcat de 10 ori şi a dovedit celor care îl priviră cu suspiciune că s-au înşelat. A reuşit două hattrickuri, contra Bulgariei şi a Perului, o dublă împotriva Italiei şi a punctat câte o dată în meciurile cu Maroc şi Anglia. Aceste goluri i-au adus titlul de golgeter al turneului final şi Balonul de Aur la sfârşitul anului 1970.

Dar perioada cu adevărat glorioasă a carierei lui Muller abia urma. Alături de Bayern a cucerit trei Cupe ale Campionilor la rând, o Cupă Intercontinentală şi, mai ales, titlul european în 1972 şi cel mondial în 1974 cu echipa naţională. La 34 de ani, a plecat în Statele Unite, la Fort Lauderdale Strikers, unde a mai evoluat două sezoane înainte de a agăţa definitv ghetele în cui. Cifrele sale trezesc invidia atacanţiilor din fotbalul actual. În 427 de meciuri în Bundesliga a marcat 365 de goluri, iar în cele 62 de jocuri în echipa naţională a reuşit să puncteze de nu mai puţin de 68 de ori.

După ce s-a retras, Muller a avut probleme serioase cu alcoolul. A fost însă salvat de foştii coechipieri de la Bayern, care l-au convins să urmeze un program de reabilitare, apoi i-au oferit un post călduţ în cadrul clubului pe care l-a ajutat să scrie istorie. În onoarea sa, stadionul din Nordlingen, localitatea unde s-a născut şi a început fotbalul, îi poartă numele, începând din 2008.
 

Antrenorul lui Bayern din 1964, anul în care Muller a ajuns la Munchen, Zlatko Cajkovski, l-a privit lung pe piticul îndesat din faţa lui şi a spus: "Nici nu mă gândesc să amestec acest elefant printre caii mei pursânge. Tipul ăsta nu e altceva decât un frezor gras". Peste ani, aceeaşi persoană avea să-şi recunoscă greşeala: "A fost cel mai bun atacant pe care l-am văzut în întreaga mea carieră".
În decurs de numai 12 ani, Brazilia a reuşit să se impună definitv ca prima naţiune fotbalistică a lumii. Dar în ciuda faptului că au continuat să scoată jucători senzaţionali pe bandă rulantă, brazilienii vor aştepta timp de 24 de ani un nou titlu mondial, fiind obligaţi să privească invidioşi la succesele marilor rivali din Argentina. Dar până atunci, lumea avea să descopere fotbalul total propus de olandezi. Prima ocazie, Cupa Mondială din Germania, de peste patru ani.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1974

7 iulie 1974, Olympiastadion din Munchen. Germania de Vest şi Olanda îşi dispută titlul mondial în faţa a 75.000 de spectatori.
 

Arbitrul englez Jack Taylor fluieră începutul meciului. Olandezii dau drumul la morişca de pase, încercând să-şi impună stilul care i-a dus până în ultimul act al turneului final. Mingea se plimbă cuminte de la un jucător la altul până ajunge, undeva în cercul de la mijlocul terenului, la Cruyff. Vedeta batavilor aruncă o scurtă privire în faţă şi, dintr-o dată, o ia la fugă spre careul advers. Nemţii nici nu-şi dau seama ce se întâmplă şi până se dezmeticesc "Olandezul zburător" este deja la pământ, faultat de Uli Hoeness. Era minutul 1, germanii nici măcar nu atinseseră mingea, în timp ce "portocalii" se pregăteau să deschidă scorul din penalty. O simplă formalitate pentru specialistul Johann Neeskens, care a tras tare şi pe centru, fără speranţe pentru Sepp Maier.

Acel moment avea să fie Everestul "Portocalei mecanice" a lui Rinus Michels. Cea mai frumoasă echipă de la Cupa Mondială din 1974 a clacat inexplicabil, iar vest-germanii nu au stat pe gânduri. Paul Breitner a egalat din penalty la mijlocul primei reprize, pentru ca vulpoiul Gerd Muller să stabilească scorul final înainte de pauză. După 20 de ani, Germania de Vest cucerea un nou titlu mondial. Şi, la fel ca în 1954, învingea în finală marea favorită.

Fosta Republică Federală Germană a obţinut organizarea celei de-a zecea ediţii a Cupei Mondiale la Congresul FIFA din iulie 1966. După ce Brazilia a intrat defintiv în posesia "Zeiţei de Aur" (Cupa Jules Rimet) la turneul din Mexic, a fost creat un nou trofeu. FIFA World Cup Trophy a fost opera sculptorului italian Silvio Gazzaniga şi a fost acordat pentru prima dată la sfârşitul campionatului mondial din 1974. Deşi din punct de vedere estetic nu se ridica la înălţimea predecesorului său, noul trofeu a rămas tot atât de râvnit de marile puteri fotbalistice.

La fel ca şi la ediţiile anterioare, preliminariile au înregistrat un nou număr record de ţări participante. Nu mai puţin de 99 de naţiuni au luat startul în calificările pentru Cupa Mondială din 1974, concurând pentru unul din cele 14 locuri la turneul final alături de ţara gazdă şi de campioana mondială Brazilia. Marile surprize nu au lipsit nici de această dată. Nume importante, precum Anglia, Portugalia, Franţa, Cehoslovacia, Spania sau Mexic, au rămas acasă.

Asta în timp ce naţionalele din Australia, Haiti şi Zair reuşeau să intre în lumea bună a fotbalului şi aduceau o doză de exotism în cadrul competiţiei. Din păcate, a existat şi un moment în care politica a învins fotbalul. Uniunea Sovietică şi Chile ar fi trebuit să dispute un baraj pentru calificare, însă, după 0-0 la Moscova, returul de la Santiago nu s-a mai disputat. Sovieticii au refuzat să facă deplasarea din cauza loviturii de stat din Chile, astfel că sud-americanii au obţinut biletele pentru turneul final.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Nouă oraşe au găzduit meciurile Cupei Mondiale din 1974. Sistemul de la ediţiile precedente s-a păstrat doar pe jumătate, în sensul că echipele participante au fost împărţite în patru grupe, primele două calificându-se în faza următoare. Nu sferturi de finală, ca până atunci, ci alte două grupe de câte patru. Câştigătoarele urmau să joace finala, iar următoarele clasate se luptau pentru locul 3.

Vest-germanii, în calitate de gazde, dar şi cu un nucleu de jucători precum Beckenbauer, Muller, Maier sau Breitner, erau văzuţi ca posibili câştigători, dar marea favorită era totuşi Olanda. Reprezentantă a unui fotbal care cucerise patru Cupe ale Campionilor la rând, una prin Feyenoord şi trei prin Ajax, "Portocala mecanică" introdusese un nou concept de joc, fotbalul total. Stilul batavilor a fost foarte bine caracterizat de un ziarist brazilian, care l-a numit "dezorganizarea organizată". În echipa lui Rinus Michels, toată lumea se apăra şi toată lumea ataca. Samba braziliană şi catenaccio-ul italian rămăseseră în urmă şi făceau loc exuberanţei lui Cruyff, Neeskens, Haan, van Hanegem, Rensenbrink sau Rep.

Fotbalul total nu a fost singurul lucru nou adus de olandezi la Cupa Mondială. Pentru prima dată în istorie, jucătorii unei echipe făceau deplasarea la turneul final alături de prietene sau soţii, acestea însoţindu-i inclusiv în cantonament. Asta nu i-a împiedicat însă pe Cruyff&co. să-şi câştige la pas grupa din care au făcut parte. În schimb, vest-germanii au fost nevoiţi să accepte umilinţa produsă de "fraţii" din RDG, care i-au învins cu 1-0, însă într-un moment în care calificarea era deja decisă. Se prea poate însă ca acest eşec să fi fost calculat de gazde, care ar fi urmat să întâlnească în faza următoare Olanda, în cazul în care ar fi terminat pe primul loc.

Campioana mondială, Brazilia, a mers mai departe doar mulţumită golaverajului într-o grupă din care au mai făcut parte Iugoslavia, Scoţia şi Zairul. Scoţienii au fost marii învinşi. Au ratat calificarea în faza următoare pentru un gol şi, în mod ironic, au fost singurii care n-au simţit gustul înfrângerii la turneul final. Surpriza neplăcută a furnizat-o Italia, eliminată de Polonia şi Argentina, unica victorie a "squadrei azzurra" venind chiar în meciul de debut împotriva naţionalei din Haiti, care a şi condus cu 1-0.

Înfrângerea cu est-germanii le-a ajutat pe gazde nu doar să evite Olanda în grupa semifinală, ci şi să aibă un parcurs mai lejer spre ultimul act. O serie cu Polonia, Suedia şi Iugoslavia este oricând de preferat uneia cu Brazilia, Argentina şi RDG. Şi într-adevăr, echipa antrenată de Helmut Schon a bătut pas de defilare spre finală, câştigând toate meciurile. În cealaltă grupă, olandezii nu au fost deloc impresionaţi de numele adversarilor. S-au impus fără să primească gol, în schimb au marcat de opt ori, jumătate dintre reuşite venind în faţa Argentinei. De fapt, "Portocala mecanică" nu făcea decât să continue un parcurs senzaţional, început în preliminarii, pe care le-a terminat cu un golaveraj incredibil: 24-2. Iar la turneul final, Cruyff şi colegii săi înscriseseră 14 goluri, primind unul singur. Şi acela un autogol, Krol învingându-şi propriul portar în partida cu Bulgaria.

Aşadar, cei mai buni jucători ai Europei, poate chiar ai lumii, la acel moment, Franz Beckenbauer şi Johan Cruyff, urmau să se întâlnească în marea finală de pe Olympiastadion din Munchen. Însă până atunci, surpriza plăcută a turneului, Polonia, a învins în meciul pentru locul 3 încă deţinătoarea titlului mondial, Brazilia. Unicul gol a fost înscris de Grzegorz Lato, cel care, cu şapte reuşite, avea să fie golgeterul competiţiei. În clasamentul marcatorilor, atacantul plonez a fost urmat de coechipierul său Andrzej Szarmach şi de olandezul Johan Neeskens, ambii punctând de câte cinci ori.

Şi a venit ziua finalei. Meciul pe care toată lumea îl dorea. RFG-ul lui Beckenbauer contra Olandei lui Cruyff. Începutul a fost abrupt. În primul minut, olandezii au obţinut un penalty, iar Neeskens a transformat fără probleme. Cu avantaj pe tabelă, batavii au arestat mingea şi au încercat să îngheţe jocul. Germanii atât au aşteptat. La mijlocul primei reprize, Holzenbein a pornit într-o cursă pe stânga şi a fost faultat în careu. Lovitura de pedeapsă a fost concretizată de Breitner şi, din acel moment, situaţia a basculat în favoarea gazdelor. Cu două minute înainte de pauză, Gerd Muller a primit o minge în apropierea porţii lui Jongbloed, a pivotat în stilul său caracteristic şi a stabilit scorul final. După acest meci, legendarul atacant s-a retras din echipa naţională. După ce marcase cel mai important gol al carierei sale.

După titlul european din 1972, Germania de Vest îl obţinea şi pe cel mondial. Chiar la ea acasă şi împotriva marii favorite. Tenacitatea nemţilor s-a dovedit din nou mai puternică decât fotbalul spectacol al adversarului. La fel ca în urmă cu 20 de ani la Berna. Olandezii pierdeau, poate nemeritat, după ce încântaseră de-a lungul întregului turneu. Dar au clacat inexplicabil exact la momentul în care nu trebuia să se întâmple. Pentru ei, experienţa se va repeta şi la ediţia următoare, însă atunci ghinionul va juca un rol extrem de important.

OMUL TURNEULUI: JOHAN CRUYFF, FOTBALISTUL TOTAL
"Olandezii se retrag cu demnitate. În mijlocul lor, Cruyff priveşte semeţ înainte, dar această ţinută voit mândră nu poate ascunde un mare adevăr. Johann Cruyff, jucatorul care a adus Olanda în finală, este, poate, principalul autor al înfrângerii. El, inaintea tuturor, a căzut sub povara încleştării nervoase a finalei. La început a fost acea miraculoasă pătrundere în cazematele gazdă, acel sprint de gazelă, sărind peste şanturi şi zone minate.

Olanda conducea prin efortul de mare fantezie al maestrului său. Dar, odată repusă mingea la centru, Johann Cruyff, pe care nu o dată l-am asemuit - prin temperament şi strălucire - cu Năstase, a sunat stupefiant retragerea. Aşa se face că l-am surprins pe Cruyff, în prima repriză, certându-l pe Rijsbergen pentru orice încercare de relansare a atacului". Ioan Chirilă a încercat, în stilul său inconfundabil, să ne arate ambele feţe ale lui Cruyff. Şi cea de înger, dar şi cea de demon. Poate că legendarul jucător olandez are partea sa de vină în eşecul din finala Weltmeisterschaftului, dar nimeni nu-i pune sub semnul întrebării titlul de om al turneului.

S-a născut pe 25 aprilie 1947 la Amsterdam şi, datorită mamei sale, angajată la cantina clubului Ajax, a luat de la o vârstă fragedă contact cu tot ceea ce înseamnă echipa "lăncierilor". Îşi dorea însă să joace fotbal, însă nu era lăsat din cauza fizicului firav. Totuşi, la 10 ani, s-a alăturat academiei Ajax, iar peste şapte ani debuta deja în prima ligă marcând un gol împotriva lui Groningen. În sezonul următor a devenit titular indiscutabil şi, în jurul său, a început formarea unei echipe care va domina fotbalul european la începutul anilor '70.

Trofeele au început să se adune la Amsterdam. În acelaşi timp, se năştea fotbalul total. Iar Cruyff a rămas cel mai de seamă reprezentat al său. Şi-a condus echipa spre şase titluri ale Olandei, patru Cupe ale Olandei, trei Cupe ale Campionilor, două Supercupe ale Europei şi o Cupă Intercontinentală. După ce a cucerit tot ce se putea cu Ajax, s-a transferat la Barcelona, pe care a ajutat-o să obţină primul titlu de campioană a Spaniei după 14 ani.

La Cupa Mondială din 1974 a sosit din postura de Balon de Aur şi a fost liderul echipei care a fermecat pe toată lumea. A marcat trei goluri, două împotriva Argentinei şi unul contra Braziliei, conducându-şi coechipierii până în finală. A obţinut penaltyul din care a marcat Neeskens, însă revenirea gazdelor l-a împiedicat să-şi treacă în palmares şi titlul mondial. Chiar şi aşa, a fost desemnat omul turneului final şi la sfârşitul anului a obţinut cel de-al treilea trofeu pentru cel mai bun jucător european, la fel cum o făcuse în 1971 şi 1973.

Avea să fie singurul mondial jucat de Cruyff, deşi a participat la preliminariile ediţiei următoare şi a pus umărul la calificarea Olandei. Motivul oficial pentru care a refuzat să ia parte la competiţia din Argentina a fost unul de natură politică, dictatura militară din ţara sud-americană. După 30 de ani, în 2008, legenda olandeză a dezvăluit că el şi familia sa au fost implicaţi într-o tentativă de răpire în capitala Cataluniei cu un an înainte, ceea ce l-a determinat să se retragă din naţională: "Sunt momente în viaţă în care există lucruri mai importante decât fotbalul".

După campionatul mondial a mai continuat patru sezoane la Barcelona, dar n-a mai reuşit să câştige decât o Cupă a Regelui. La 31 de ani, a acceptat o ofertă avantajoasă din Statele Unite. A rămas peste Ocean până în 1981, când a revenit la clubul care i-a fost rampă de lansare. Şi-a mai trecut în palmares două titluri şi o Cupă a Olandei cu Ajax, apoi a plecat la Feyenoord, pentru ultimul sezon al carierei. A ieşit din scenă în stil mare. Cu un event. La ultimul său meci, fanii l-au însoţit de la stadion până acasă. A continuat însă să scrie istorie şi de pe banca tehnică, la Ajax şi Barcelona, contrazicând mitul conform căruia un mare jucător nu poate deveni un mare antrenor.

Johan Cruyff este fără îndoială cel mai important jucător care nu a cucerit titlul mondial. Însă prin tot ceea ce a făcut pe teren şi-a asigurat un loc în istoria fotbalului. Până la apariţia lui, Olanda era doar o echipă oarecare. El a fost motorul care a pus în mişcare "Portocala mecanică". "Fotbalul este un sport simplu. Dar cel mai dificil lucru este să joci un fotbal simplu", spunea Cruyff odată. Pentru el nu a fost niciodată greu.

Cupa Mondială din 1974 a consfinţit schimbarea hărţii fotbalului. După retragerea lui Pele, Brazilia şi-a pierdut rolul dominant, deşi s-a păstrat mai mereu aproape de vârf, în timp ce alte naţiuni dădeau buzna în lumea bună. Polonia şi, mai ales, Olanda dovedeau că turneele finale nu mai reprezintă apanajul doar unui număr restrâns de naţiuni. Marii învinşi ai competiţiei din Germania Federală, olandezii, plănuiau deja revanşa pentru ediţia următoare. Însă din nou se vor opri în finală. Şi tot în faţa ţării gazdă, Argentina de această dată.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1978

Minutul 90 al finalei dintre Argentina şi Olanda. Scorul este egal, 1-1. Kempes deschisese scorul în prima repriză pentru gazde, egalarea survenind cu opt minute înainte de sfârşitul timpului regulamentar, din capul rezervei Nanninga.

Olandezii aruncă o minge la bătaie în careul "pumelor". Rensenbrink o urmăreşte şi o înţeapă cu şpiţul pe lângă Fillol. O linişte apăsătoare cuprinde întregul stadion. Balonul se îndreptă spre poarta goală, însă patriotismul barei îl opreşte din drumul spre gol. Destinul refuza celei mai bune echipe a anilor '70 gloria unui titlu mondial. În prelungiri, Kempes şi Bertoni l-au învins pe Jongbloed şi au declanşat fiesta în Buenos Aires.

După o pauză de 16 ani, Cupa Mondială revenea în America de Sud. Însă, în acea perioadă, Argentina se afla sub dictatura militară a generalului Jorge Rafael Videla, care venise la putere în 1974 în urma unei lovituri de stat. Situaţia politică a ţării care urma să găduiască turneul final a fost la un pas să determine boicotul unora dintre marile forţe, în frunte cu Olanda, însă în cele din urmă s-a renunţat la o astfel de decizie.

Pentru a nu da şi mai mult apă la moară contestatarilor, regimul autoritar a cheltuit sume imense pentru cosmetizarea adevărului. Au fost construite un centru de presă impunător, stadioane extraordinare şi aeroporturi noi. "În sfârşit, lumea poate vedea adevărata imagine a Argentinei", anunţa fericit Joao Havelange, preşedintele FIFA, iar Henry Kissinger, fost secretar de stat al SUA, făcea o previziune curajoasă: "Ţara aceasta are un mare viitor pe toate planurile". Toate crimele comise de dictatorul argentinian erau deja date uitării.

Pentru prima oară în istoria preliminariilor, mai mult de o sută de ţări s-au înscris în cursa pentru unul din cele 14 locuri la turneul final, alături de ţara gazdă şi de deţinătoarea titlului, Germania de Vest. Absenţe de marcă au existat şi de această dată. Nume importante precum Anglia, Uruguay, Uniunea Sovietică sau Cehoslovacia au fost eliminate, în timp ce Franţa a revenit la o Cupă Mondială după 12 ani, iar Iranul şi Tunisia au obţinut în premieră calificarea.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Numai cinci oraşe şi şase stadioane au găzduit meciurile celei de-a unsprezecea ediţii a Cupei Mondiale, care a păstrat sistemul din urmă cu patru ani. Cele 16 echipe au fost împărţite în patru serii, primele două clasate urmând a se califica în grupele semifinale, de unde se alegeau finalistele.

Deşi, în general, gazdele au parte de o grupă mai uşoară, în 1978 nu a fost cazul. Din contră, argentinienii s-au văzut aruncaţi în cea mai dificilă, alături de Italia, Franţa şi Ungaria. Cu toate că "pumele" au jucat toate meciurile seara, beneficiind de avantajul cunoaşterii celorlalte rezultate, lucru care a trezit nemulţumirea adversarilor, cei care au ocupat primul loc au fost italienii, învingători cu 1-0 în duelul direct. Nu a fost însă singura surpriză a primei faze. Polonia a câştigat grupa campioanei mondiale, Germania de Vest, Austria pe cea a Braziliei, în timp ce Perul a luat faţa finalistei de la ediţia anterioară, Olanda.

În afara acestor rezultate neaşteptate, prima fază a competiţiei a avut parte de câteva episoade care merită amintite. Tunisia a învins Mexicul cu 3-1 şi a devenit prima echipă africană care obţine o victorie la Cupa Mondială, golul olandezului Rensenbrink împotriva Scoţiei a fost cel cu numărul 1.000 din istoria turneelor finale, Franţa s-a văzut nevoită să evolueze contra Ungariei într-un echipament atipic, alb-verde, împrumutat de la formaţia argentiniană Club Atletico Kimberley Mar del Plata, din cauza faptului că tricourile celor două naţionale ar fi făcut dificilă urmărirea meciului la televizor (singura dată când o participantă la campionatul mondial nu a evoluat în echipamentul tradiţional), Braziliei i s-a anulat un gol în partida cu Suedia pentru că arbitrul fluierase finalul reprizei în timp ce mingea se afla în aer, iar un britanic, Archie Gemmill, a marcat cel mai frumos gol al tureului la capătul unei faze care l-ar fi făcut invidios pe orice jucător sud-american.

Era minutul 68 al meciului Scoţia-Olanda. Tabela de marcaj arăta 2-1 în favoarea britanicilor, care aveau nevoie de o victorie la trei goluri diferenţă pentru a merge mai departe. Gemmill a primit o minge de la Dalglish şi a fost cuprins subit de o criză de talent. L-a driblat scurt pe Wildscht, a trecut în viteză pe lângă Suurbier, l-a umilit pe Krol, dându-i mingea printre picioare, apoi a finalizat delicios cu o scăriţă peste Jongbloed. Însă, după numai trei minute, Rep a marcat golul de 3-2 şi a pus capăt visurilor de mărire ale "cimpoierilor".

Faza a doua a competiţiei a propus câteva dueluri atractive. Olanda urma să reediteze finala ediţiei anterioare împotriva Germaniei de Vest, într-o grupă din care mai făceau parte Italia şi Austria, în timp ce marile rivale din America de Sud, Argentina şi Brazilia, aveau să lupte pentru un loc în finală cu Peru şi bronzul din 1974, Polonia. Olandezii au defilat în faţa Austriei (5-1), au remizat cu vest-germanii (2-2) şi au învins în meciul decisiv Italia (2-1), pentru a ajunge pentru a doua oară la rând în ultimul act al Cupei Mondiale. "Squadra azzurra" a venit pe locul secund, poziţie care i-a permis să joace pentru medaliile de bronz.

Cealaltă grupă semifinală a dat naştere unuia dintre cele mai mari scandaluri din istoria turneelor finale. Argentina şi Brazilia au remizat fără gol în meciul direct, astfel că gazdele aveau nevoie de un succes la cel puţin patru goluri în faţa Perului, în ultima partidă. Circulă multe legende în legătură cu victoria "pumelor" cu un scor de tenis, 6-0. Una dintre ele este că mai multe trenuri cu grâne au plecat din Buenos Aires spre Lima. Fapt este că brazilienilor nu le-a căzut deloc bine felul în care s-au desfăşurat ostilităţile, că peruvienii au fost primiţi cu pietre la revenirea în ţară şi, cel mai important, că Argentina se califica, după 48 de ani, într-o finală de Cupă Mondială.

Pe 24 iunie 1978, la Buenos Aires, Brazilia câştiga finala mică împotriva Italiei, scor 2-1. Europenii au deschis scorul prin Causio, însă selecţionata "auriverde" a întors rezultatul în partea a doua şi a cucerit medaliile de bronz. "Squadra azzurra" pleca din Argentina cu mâna goală, însă punea bazele unei echipe care, peste patru ani, cucerea titlul suprem de o manieră impresionantă.

Peste 70.000 de spectatori au creat o atmosferă unică pe Estadio Monumental din Buenos Aires, pe 25 iunie. Totul era pregătit pentru victoria pe care o aştepta o ţară întreagă. Arena s-a cutremurat din temelii pentru prima oară în minutul 37, atunci când Mario Kempes a deschis scorul, în urma unei inexactităţi în apărarea olandezilor. Rezultatul s-a menţinut până spre final, însă Dick Nanninga a egalat pentru batavi, care ar fi putut da lovitura în ultimul minut. Bara porţii lui Filliol s-a opus, astfel că s-a intrat în prelungiri. Jucătorii argentinieni s-au dovedit mai proaspeţi şi, scăpaţi miraculos de înfrângere, au zburdat efectiv, punctând de două ori, prin acelaşi Kempes şi Bertoni. "Pumele" câştigau pentru prima oară titlul mondial, în timp ce Olanda devenea prima echipă învinsă în două finale consecutive.

OMUL TURNEULUI: MARIO KEMPES, EL MATADOR
Până la Maradona, argentinienii l-au avut pe Kempes. Cel poreclit "El Matador" a fost principalul atu al echipei lui Cesar Luis Menotti în cursa pentru titlul suprem. Şi, pentru întâia oară, campioana mondială dădea şi golgeterul turneului final.

Kempes s-a născut pe 15 iulie 1954, la Cordoba. În oraşul natal a făcut primii paşi în fotbal, la un club necunoscut, Instituto. A ajuns apoi la Rosario Central, acolo unde, în numai două sezoane, a înscris de 85 de ori. Evoluţiile sale au atras atenţia numelor mari din Europa, Valencia fiind cea care i-a obţinut semnătura. Schimbarea continentului şi a ligii nu i-au afectat jocul. În primii doi ani petrecuţi alături de "lilieci" a obţinut de fiecare dată titlul de golgeter al campionatului. Din această postură s-a alăturat lotului Argentinei pentru Cupa Mondială din 1978.

"Este puternic, are multă abilitate, crează spaţii şi şutează puternic. Este un jucător care poate face diferenţa, jucând ca atacant central". Asta spunea despre Kempes antrenorul "pumelor" înaintea campionatului mondial, explicând motivele pentru care l-a convocat. Şi nu s-a înşelat. "El Matador" şi-a condus coechipierii spre triumf. Asta deşi nu a marcat deloc în prima fază a turneului final. S-a dezlânţuit însă în grupa semifinală şi în meciul decisiv împotriva Olandei. O dublă cu Polonia, o alta în partida dubioasă cu Peru şi, mai ales, cele două goluri din ultimul act au adus Argentinei titlul mondial, iar lui Kempes titlul de golgeter al competiţiei. La numai 24 de ani, avea lumea la picioare.

Deşi părea a vea un viitor strălucitor, Kempes nu a reuşit să confirme. După Cupa Mondială din 1978 a cucerit o Cupă a Spaniei, o Cupă a Cupelor şi o Supercupă a Europei cu Valencia, însă cariera sa a luat-o pe un traseu descendent. În 1981 s-a întors acasă pentru un sezon, reuşind să câştige titlul cu River Plate, apoi a revenit în tricoul "liliecilor", fără succesul din anii anteriori. La numai 30 de ani, fostul golgeter al Cupei Mondiale a ajuns să evolueze la echipe necunoscute, precum Hercules, First Vienna FC sau St. Polten. A continuat să joace până la 41 de ani, însă gloria îl părăsise de mult.

După retragere a încercat meseria de antrenor, dar la formaţii fără nume şi cu rezultate slabe. Actualmente, Kempes este comentator la ESPN Deportes, varianta în limba spaniolă a cunoscutului canal de sport american.

La 48 de ani distanţă de înfrângrea din finala cu Uruguay, Argentina reuşea să se încoroneze, pe teren propriu, drept cea mai bună echipă a lumii. Deşi succesul "pumelor" a trezit anumite însemne de întrebare, mai ales din pricina meciului cu Peru, succesul gazdelor a determinat o bucurie specific sud-americană în întreaga ţară. Terenul era pregătit pentru explozia unui puşti care deja făcea furori în tricoul lui Argentinos Juniors, Diego Armando Maradona pe numele său. El va fi cel care va aduce, aproape de unul singur, un nou titlu mondial argentinienilor, în 1986. Însă până la momentul în care Maradona va ridica deasupra capului cel mai râvnit trofeu din lumea fotbalului, lumea va fi impresionată de o naţională a Italiei care va triumfa în Spania, la capătul unui turneu care îi va aşeza pentru totdeauna în panteonul sportului rege pe Dino Zoff sau Paolo Rossi.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1982

Italia porneşte la atac cu liberoul Scirea, care avansează spre terenul germanilor şi apoi îi pasează lui Conti. Nu se opreşte însă din alergare.

Continuă să urce până ajunge extremă dreapta. Conti îl vede şi îi trimite mingea. Un călcâi spre Bergomi, venit la susţinere, apoi reprimeşte balonul. Aruncă o privire în careul advers, dar îl vede pe Tardelli venind din spate. Îi dă mingea la 16 metri de poarta lui Schumacher. Urmează o preluare puţin greşită, însă mijlocaşul lui Juventus simte că nu este totul pierdut. Trage, din cădere, la colţul lung. Gol! "Squadra azzurra" conduce cu 2-0 în finala campionatului mondial, iar bucuria vecină cu nebunia a lui Tardelli devine emblematică pentru turneul final din 1982.

Fotbalul, în general, şi Cupa Mondială, în special, erau într-o continuă dezvoltare. Din toate punctele de vedere. Astfel că decizia de a mări numărul participantelor, de la 16 la 24, a venit firesc. Însorita Spanie avea să fie fericita gazdă a acestei premiere. Drumul spre globalizarea sportului rege era deschis. Lucru confirmat de calificarea unor echipe exotice, precum El Salvador, Kuweit, Camerun, Honduras sau Noua Zeelandă. În schimb, nume importante ca Olanda (finalista precedentelor două ediţii), Mexic sau Suedia rămâneau acasă, în urma preliminariilor la care au participat 109 ţări. Cupa Mondială din Spania a fost cea dintâi la care au participat naţiuni din toate cele şase confederaţii continentale afiliate la FIFA.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Spania s-a pregătit cât se poate de bine pentru Cupa Mondială. 14 oraşe şi 17 stadioane au găzduit cele 52 de meciuri ale turneului final. Parcă pentru a împăca pe toată lumea, partida de deschidere s-a jucat la Barcelona, pe Camp Nou, în timp ce finala a avut loc pe Santiago Bernabeu, în Madrid. Creşterea numărului de participante a necesitat şi schimbarea sistemului de desfăşurare a competiţiei. Cele 24 de echipe au fost împărţite în şase grupe, primele două clasate avansând în faza următoare, în care s-au format alte patru grupe de câte trei, câştigătoarele urmând a evolua în semifinale.

Marile favorite ale competiţiei erau cele două puteri sud-americane. Campioana mondială Argentina sosea în Spania cu aproape acelaşi lot din 1978, plus noua stea Diego Maradona, în timp ce Brazilia lui Zico, Socrates şi Falcao era văzută ca o echipă chiar mai puternică decât cea a lui Pele din 1970. Dintre ţările europene, se părea că numai Germiania de Vest, cu dublul câştigător al Balonului de Aur Rummenigge în rândurile sale, şi Franţa lui Platini pot emite pretenţii la titlul suprem.

Surprizele şi-au făcut loc încă din startul turneului. În meciul de deschidere, Belgia a învins deţinătoarea titlului, Argentina, cu 1-0 şi avea să câştige în cele din urmă grupa. Campionii mondiali au revenit după eşecul cu belgienii, învingând Ungaria şi El Salvador. Maghiarii au fost nevoiţi să plece acasă, deşi au obţinut cea mai mare victorie din istoria Cupelor Mondiale, 10-1 cu El Salvador, iar Laszlo Kiss a devenit prima rezervă care înscria un hattrick la un turneu final, performanţă reuşită în numai şapte minute.

Reprezentantele Africii, Camerun şi Algeria, au lăsat o impresie foarte bună, chiar dacă nu au reuşit să meargă mai departe. "Leii neîmblânziţi" au ţinut în şah Polonia, Italia şi Peru, obţinând trei remize, dar au ratat calificarea pentru că "squadra azzurra" a marcat un gol în plus. În schimb, Algeria lui Madjer a căzut victimă jocurilor de culise. În ultima partidă a grupei, Germania de Vest şi Austria au pus-o de un 1-0 care le permitea ambelor echipe să ia faţa africanilor. Hrubesch a marcat unicul gol în minutul 10, apoi, până la sfârşit, jucătorii au plimbat jenant mingea la trecerea timpului, în fluierăturile şi protestele spectatorilor. Din cauza acestui blat devenit celebru, FIFA a luat decizia ca, la ediţiile următoare, meciurile din ultima etapă a grupelor să se desfăşoare la aceeaşi oră.

Bobby Robson a marcat în secunda 27 a meciului cu Franţa cel mai rapid gol din istoria Cupei Mondiale, deschizând astfel drumul Angliei spre un parcurs perfect. "Cocoşii" s-au urnit mai greu, remizând împotriva Cehoslovaciei, apoi obţinând o victorie cu 4-1 contra Kuweitului, într-o partidă rămasă memorabilă pentru faptul că şeicul Fahid Al-Ahmad Al-Sabah a intrat pe teren pentru a protesta la o decizie a arbitrului. Prin emoţii a trecut şi Spania, gazdele terminând în spatele Irlandei de Nord, dar înaintea Iugoslaviei mulţumită numai golaverajului.

În schimb, Brazilia lui Tele Santana părea de neoprit în drumul său spre titlu. Nu numai datorită victoriilor clare, ci, mai ales, a jocului spectaculos, care ridica spectatorii în picioare la fiecare meci. Fotbalul brazilienilor era încântător: joc în viteză, ţesături de pase cărora niciun adversar nu le găsea antidotul şi finalizări sclipitoare. Nicio echipă nu a înscris mai multe goluri în Spania. Şi nici una nu a lăsat în urmă atâtea regrete. Pentru că, aşa cum se întâmplă de obicei, cea mai frumoasă echipă nu se dovedeşte a fi şi cea mai puternică. Lucru dovedit în faza a doua a competiţiei, în care "auriverzii" urmau să întâlnească Argentina şi Italia.

După trei egaluri în primele meciuri, Italia s-a trezit la viaţă chiar împotriva campioanei mondiale, pe care a învins-o cu 2-1. Eliminarea lui Maradona&co. a fost consfinţită de înfrângerea cu 3-1 în faţa Braziliei. Astfel, echipa calificată în semifinale avea să fie decisă de înfruntarea dintre "squadra azzurra" şi naţionala "auriverde". Până atunci tăcut, dând astfel apă la moară criticilor din "Cizmă" privind convocarea sa, Paolo Rossi a erupt exact când a trebuit. A marcat o triplă istorică prin care şi-a condus colegii între primele patru echipe ale lumii. A fost probabil cel mai frumos meci al acelei ediţii. Europenii au condus de două ori şi de fiecare dată brazilienii au găsit puterea să revină, prin Socrates şi Falcao. Deşi egalul le era suficient pentru a merge mai departe, brazilienii au continuat să atace şi la 2-2 şi, în urma unui corner, au primit al treilea gol, la care n-au mai avut reacţie. Italia avansa în semifinale, performanţă pe care au reuşeau şi Polonia, Germania de Vest şi Franţa. Numai echipe din Europa.

Prima semifinală nu a avut istoric. Descătuşat de hattrick-ul reuşit împotriva Braziliei, Rossi a reuşit şi în faţa polonezilor, privaţi de aportul vedetei Boniek, o dublă care trimitea Italia în ultimul act. Brusc, "squadra" lui Enzo Bearzot părea imbatabilă. Ceea ce se va dovedi adevărat în cele din urmă. Cealaltă finalistă s-a decis după unul dintre cele mai dramatice meciuri din istoria fotbalului. Pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla, Littbarski a deschis scorul, însă Platini a egalat din penalty. În debutul părţii a doua, spectatorii au asistat îngroziţi la un moment care ar fi putut deveni tragic. Battiston, abia intrat în teren, urmărea o minge trimisă în adâncime de unul dintre coechipierii săi. Schumacher iese din poartă, însă ţinta sa nu o reprezintă balonul, ci adversarul. Cu o inconştienţă incredibilă, goalkeeperul german îl loveşte sălbatic pe atacantul francez, care se prăbuşeşte la pământ. Spre stupoarea generală, arbitrul acordă lovitură liberă pentru vest-germani, deşi victima atacului sălbatic nu a mai putut continua jocul, evitând cu greu moartea după ce a fost transportat la un spital din oraş.

Şocaţi de ceea ce se întâmplase, elevii lui Michel Hidalgo nu au mai fost în stare să lege două pase şi partida a intrat în prelungiri. Acolo, Tresor şi Giresse au dus scorul la 3-1 în favoarea "cocoşilor", însă intrarea lui Rummenigge, lăsat rezervă din cauza faptului că nu era complet refăcut după o accidentare, a revitalizat "panzerele", care au reuşit să revină şi să lase decizia privind calificarea la mâna destinului. Adică a penaltyurilor. Pentru prima oară în istoria Cupei Mondiale, echipa care mergea mai departe era decisă de loteria loviturilor de la 11 metri. Deşi au ratat primii, nemţii au mai revenit o dată şi se pregăteau să înfrunte Italia în marea finală.

Profitând de oboseala francezilor, care oricum au jucat mai mult cu rezervele, Polonia a câştigat locul 3, după un succes cu 3-2. Platini&co. se vor revanşa doi ani mai târziu, atunci când vor câştiga titlul european pe teren propriu. Obosiţi au fost şi vest-germanii, lucru care a transformat marea finală într-un monolog italian. Chiar dacă au ratat un penalty în prima repriză, prin Cabrini, "azzurri" s-au dezlănţuit în partea a doua. Rossi a deschis scorul, înscriind cel de-al şaselea gol al său la turneul final, ceea ce îi va aduce titlul de golgeter, Tardelli a finalizat un contraatac şcoală, iar Altobelli a înlăturat orice dubiu privind câştigătoarea cu zece minute înainte de final. Onoarea învinşilor a fost salvată de golul marcat de Breitner, însă era deja târziu pentru o altă revenire. După 44 de ani, Italia era din nou campioană mondială. Un vis împlinit pentru legendarul Dino Zoff, care, la cei 40 de ani ai săi, devenea cel mai în vârstă jucător care obţinea trofeul suprem în fotbal.

OMUL TURNEULUI: PAOLO ROSSI, DE LA TOTONERO LA TITLUL MONDIAL
În 1980, fotbalul italian era zguduit de un uriaş scandal, Totonero. Milan şi Lazio erau retrogradate în Serie B, iar jucătorii găsiţi vinovaţi de colaborare cu mafia pariurilor au primit suspendări care au totalizat peste 50 de ani. Printre ei se găsea şi Paolo Rossi, un atacant de 24 de ani de la Perugia. La vârsta sa, Rossi era deja un nume important în "Cizmă". Făcuse furori la Vicenza, câştigând titlul de golgeter atât în Serie B, cât şi în Serie A, ceea ce i-a permis să prindă lotul Italiei la mondialul din 1978, când a şi marcat de trei ori.

I se prevedea un viitor mare, dar după Totonero a primit o suspendare de trei ani, iar cariera sa era pusă în pericol. Rossi şi-a susţinut nevinovăţia, lucru recunoscut ulterior de unul dintre cei care l-au acuzat în cartea "Ho fatto piangere il Brasile" (Am făcut Brazilia să plângă), apărută în 2002. În cele din urmă, pedeapsa i-a fost redusă la numai doi ani. Între timp, Juventus l-a transferat, prinzând trei meciuri în tricoul "bianconerro" înainte de Cupa Mondială din Spania. Enzo Bearzot nu a stat pe gânduri şi l-a convocat, deşi presa şi fanii nu au privit cu ochi buni această decizie.

În primele patru meciuri de la turneul final nu a reuşit nimic notabil, ceea ce a provocat o presiune şi mai mare asupra selecţionerului italian. Bearzot a continuat totuşi să aibă încredere în jucătorul său, iar acesta l-a răsplătit în cele din urmă. Un hattrick cu Brazilia, o dublă cu Polonia şi un gol în finala cu Germania de Vest au condus "squadra azzurra" spre al treilea titlu mondial, iar pe Rossi l-au transformat în golgeterul competiţiei şi în Balonul de Aur al anului 1982.

După Cupa Mondială, a mai evoluat trei sezoane la Juventus, apoi câte unul pentru AC Milan şi Verona, retrăgându-se la numai 31 de ani. Nu a mai fost însă niciodată marcatorul de dinainte de Totonero, chiar dacă şi-a mai trecut în palmares un Scudetto, o Cupă a Italiei, o Cupă a Cupelor şi o Cupă a Campionilor.

Sub soarele arzător al Spaniei, Italia se încorona pentru a treia oară campioană mondială. În special datorită flerului şi încăpăţânării lui Enzo Bearzot de a nu-l scoate din echipă pe Paolo Rossi. Atacantul "squadrei azzurra" a fost răspunsul pentru jocul senzaţional prestat de Brazilia, pentru forţa şi tehnica polonezilor şi, în cele din urmă, pentru tenacitatea germanilor. Este poate nedrept să acordăm toate meritele doar unui jucător, dar este evident că, fără Rossi, istoria Cupei Mondiale din 1982 se scria altfel. Peste patru ani însă, un singur om îşi va pune amprenta în mod decisiv asupra desfăşurării evenimentelor. În 1986, în Mexic, Maradona va domina campionatul mondial de o manieră nemaîntâlnită până atunci. Şi nici după.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1986

Nici un alt campionat mondial de dinainte sau de după nu a stat mai mult sub semnul unui singur om, aşa cum s-a întâmplat la ediţia din 1986.

În Mexic, Maradona a dominat de o manieră impresionantă competiţia, conducând Argentina spre al doilea titlu din istorie. Memorabil a rămas meciul din sferturile de finală, împotriva Angliei, în care El Pibe d'Oro a reuşit să marcheze două goluri. Unul cu stânga, celebra "mână a lui Dumnezeu", şi celălalt cu stângul, la capătul unei curse senzaţionale în care a înşirat ca pe aţă întreaga defensivă engleză. În numai patru minute, Maradona a parcurs drumul de la un gol de trişor la golul secolului. O performanţă de care numai Maradona putea fi capabil.

Iniţial, Cupa Mondială din 1986 ar fi trebuit să fie organizată de Columbia. Din cauza problemelor economice, sud-americanii au renunţat să mai fie gazde, iar în mai 1983 FIFA a ales Mexicul în detrimentul Canadei şi Statelor Unite. Dar problemele au continuat. În septembrie 1985, un puternic cutremur a pus din nou în pericol desfăşurarea competiţiei. Totuşi, stadioanele nu au avut de suferit din pricina seismului, astfel că s-a mers înainte cu pregătirile.

În preliminarii s-au înscris 121 de ţări, dintre care 22 urmau să se alăture Mexicului şi Italiei la turneul final. Cu excepţia necalificării Olandei, eliminată la baraj de Belgia, nu au existat absenţe de marcă, în timp ce Canada, Danemarca şi Irakul au intrat pe lista echipelor cu cel puţin o prezenţă la Cupa Mondială.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Nouă oraşe şi 12 stadioane au găzduit meciurile din competiţie, care a abordat un nou format faţă de cel din 1982. Cele 24 de echipe au fost împărţite în şase grupe, primele două clasate şi cele mai bune patru de pe locul trei urmând să se califice în optimile de finală.

Marele şoc din faza grupelor a fost duelul dintre ultimele două campioane mondiale, Argentina şi Italia. "Squadra azzurra" a deschis scorul din penalty, prin Altobelli, egaleara fiind adusă de Maradona, care a stabilit şi scorul final. Era a treia ediţie consecutivă a Cupei Mondiale în care cele două echipe stăteau faţă în faţă. Şi va urma şi a patra, chiar pe "tărâmul" lui Diego, la Napoli, în 1990. În cele din urmă, ambele formaţii au mers mai departe, lucru reuşit şi de alte favorite, precum Brazilia, Spania, Franţa, Germania de Vest sau Anglia, ultimele două cu ceva emoţii.

Surprizele plăcute ale primei faze au fost Danemarca şi Marocul. Aflaţi la prima prezenţă la un turneu final, nordicii au luat faţa Germaniei de Vest şi a Uruguayului, căruia i-a administrat un incredibil 6-1, câştigând grupa cu punctaj maxim şi un golaveraj de 9-1. Dacă Simonsen&co. îşi făcuseră deja un nume la campionatul european din 1984, marocanii chiar au surprins pe toată lumea, terminând înaintea Angliei şi a Poloniei pentru a deveni prima echipă africană care reuşea să treacă de primul tur la o Cupă Mondială.

Derbyul optimilor de finală a avut loc în Mexico City şi a pus faţă în faţă două campioane. Cea mondială, Italia, şi cea europeană, Franţa. S-au impus coechipierii lui Platini, scor 2-0, care astfel au oprit "squadra azzurra" din cursa sa de a-şi păstra titlul. Gazdele au trecut de Bulgaria, Belgia a învins după prelungiri Uniunea Sovietică într-un meci în care Belanov a punctat de trei ori, Brazilia a dezemembrat Polonia cu 4-0, Argentina a câştigat duelul sud-american cu Uruguay, iar Paraguayul a pierdut cu scor de neprezentare în faţa Angliei. Din nou, Marocul şi Danemarca au fost protagoniste, însă de această dată doar una în sensul bun.

Germania de Vest a fost nevoită să aştepte 87 de minute un gol izbăvitor în meciul cu surprinzătorii marocani. Autorul singurei reuşite a fost Matthaus, care prin reuşita lui şi-a scăpat colegii de la o ruşine uriaşă. În schimb, danezii au fost umiliţi de Spania. Deşi au deschis scorul, nordicii au pierdut cu 5-1, Butragueno reuşind nu mai puţin de patru goluri.

În sferturile de finală, trei dintre cele patru partide s-au decis în urma loviturilor de departajare. Franţa a învins Brazilia, Socrates şi Platini fiind printre cei care au ratat la loteria penaltyurilor, gazdele au fost eliminate de vest-germani, în timp ce Belgia s-a impus în faţa Spaniei. Însă meciul-meciurilor a fost cel dintre Argentina şi Anglia. După Războiul Malvinelor din 1982, nicio confruntare între cele două echipe nu a mai fost una normală. Terenul de joc se transforma în câmp de luptă, iar victoria trebuia obţinută cu orice preţ. Mai ales de către "pume". Aşa se face că golul lui mâna al lui Maradona a căpătat o conotaţie politică. Al doilea însă a intrat direct în legendă. Diego a arestat mingea la mijlocul terenului, a driblat tot ce i-a ieşit în cale, inclusiv portarul, şi a făcut 2-0. "Poate dacă nu ar fi fost validat golul cu mâna, nu am fi avut parte de al doilea, o adevărată capodoperă", a spus la final Sir Bobby Robson. O declaraţie care a devenit un monument de fair-play. Golul lui Lineker nu a făcut decât să ofere puţin suspans pe final şi să-i aducă atacantului englez titlul de golgeter al turneului, cu şase reuşite.

Maradona avea să recidiveze şi în semifinale, când le-a marcat două goluri şi belgienilor, unul dintre ele fiind o reuşită la scară mai mică a slalomului din meciul anterior. În cealaltă întâlnire, Franţa nu reuşea să-şi ia revanşa în faţa Germaniei de Vest pentru înfrângerea din 1982, cedând cu 2-0. Platini şi colegii săi se vor mulţumi cu locul 3, obţinut după prelungiri contra Belgiei.

Pentru a doua oară consecutiv şi a treia în ultimele patru ediţii, Germania de Vest era prezentă în finala Cupei Mondiale. Dacă în 1982 au înfruntat Italia lui Rossi, în ultimul act din Mexic adversarul a fost Argentina lui Maradona. Brown a deschis scorul pentru sud-americani, la mijlocul primei părţi, pentru ca Valdano să dubleze avantajul în debutul reprizei secunde. Totul părea jucat. Şi mai ales firesc. Nimeni nu-şi imagina un alt deznodământ. Dar nemţii tot nemţi rămân, indiferent de situaţie. În numai şase minute, germanii au reuşit să egaleze, graţie golurilor marcate de Rummenigge şi Voller. Prelungiri? Nu, pentru că Burruchaga, lansat de Maradona, a înscris încă o dată, pecetluind triumful "pumelor". La fel ca şi în 1970, echipa care eliminase Mexicul, ţara gazdă a competiţiei, sfârşea prin a ceda în finală.

OMUL TURNEULUI: DIEGO MARADONA
La 10 ani era descoperit pe maidanele din Buenos Aires, la 16 ani debuta la profesionişti, în tricoul lui Argentinos Juniors, la 22 de ani devenea cel scump jucător din istorie, transferându-se de la Boca Juniors la Barcelona, iar la 26 de ani avea lumea la picioare. Este considerat de mulţi cel mai bun fotbalist din toate timpurile. Şi totuşi sunt voci care susţin că ar fi putut fi mult mai mare, dacă ar fi stat departe de probleme. Dar probabil ar fi fost doar admirat, nu adulat. Maradona a fost, şi încă este, atât de iubit tocmai pentru că a fost uman, o persoană în care multă lume se poate regăsi. Fotbalul avea nevoie de un astfel de personaj. Tocmai pentru a-şi arăta atât partea frumoasă, cât şi pe cea urâtă.

"În 1986, Argentina a avut cea mai slabă echipă naţională din istorie, dar a cucerit titlul mondial". Declaraţia îi aparţine chiar lui Maradona şi a fost dată în urmă cu ceva vreme, din postura de selecţioner. Poate pentru a-şi face curaj în vederea Mondialului. Sau poate pentru a le reaminti unora cât de mare a fost. Pentru că aceste vorbe au şi mult orgoliu în ele. Fapt este că "El Pibe d'Oro" şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra Cupei Mondiale din Mexic. Fără prezenţa sa, este greu de crezut că deznodământul ar fi fost acelaşi. Şi nu doar pentru că a punctat de cinci ori, ci şi pentru felul cum a ştiut să-şi pună în valoare coechipierii. Carlos Bilardo a fost antrenorul, dar Diego a fost omul potrivit la momentul potrivit. Au urmat titluri cu Napoli, care l-au aşezat pe un soclu imposibil de dărâmat chiar şi în zilele noastre, şi încă o finală de campionat mondial, dar Mexicul rămâne vârful.

În 1991 a fost depistat pozitiv cu cocaină şi a primit o suspendare de 15 luni. A părăsit Napoli, oraşul pe care l-a transformat în capitala fotbalului italian, pentru Sevilla. După un an, a revenit acasă, în Argentina. A încercat să-şi regăsească gloria de altădată la Cupa Mondială din 1994, dar, după două meciuri senzaţionale, a picat un nou control antidoping. De această dată era vorba despre efedrină. Maradona părăsea fotbalul mare pe uşa din dos. Ultimele două sezoane ale carierei le-a petrecut la Boca Juniors, clubul pe care l-a iubit întotdeauna.

După retragere, a fost antrenor, prezentator TV şi la un pas de moarte, din cauza dependenţei de cocaină şi a faptului că s-a îngrăşat foarte mult. A reuşit să treacă peste toate problemele, iar în 2008 federaţia din Argentina l-a numit selecţioner, calificându-se cu mari emoţii pentru Cupa Mondială din 2010. S-a stins din viață pe 25 noiembrie 2020...

Cupa Mondială din 1986 poate fi rezumată extrem de uşor: Maradona şi restul. Starul argentinian va participa şi la următoarele două ediţii, dar niciodată nu va mai străluci ca în Mexic. Asta deşi în Italia şi-a condus din nou colegii până în finală. Dar Diego intrase deja în perioada de regres a carierei sale. Însă locul său nu va fi luat de un alt jucător, ci de un antrenor. În 1990, Franz Beckenbauer va fi cea mai importantă figură a turneului final, reuşind să-i conducă pe germani spre cel de-al treilea titlu mondial.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1990

În 1974, în calitate de căpitan al Germaniei de Vest, Franz Beckenbauer cucerea titlul mondial după o finală împotriva Olandei.
 

După 16 ani, Kaiserul fotbalului german, de această dată ca antrenor, reuşea aceeaşi performanţă, învingând în ultimul act Argentina lui Maradona. Campionatul mondial din Italia, rămas în istorie ca cel mai tacticizat din toate timpurile, nu putea avea în prim-plan decât un om de pe bancă. Iar Beckenbauer, cu privirea sa rece şi cu acelasi calm cu care a continuat să joace semifinala din 1970 având umărul dislocat, a dominat autoritar turneul final desfăşurat în Cizmă.

Italia, ţara în care a apărut Renaşterea, ţara diversităţii culinare, a lui Armani şi a lui Versace, a catenaccio-ului. O ţară nebună după fotbal primea pentru a doua oară organizarea unei ediţii a Cupei Mondiale. O onoare de care, până în acel moment, mai beneficiase doar Mexicul. Decizia a fost luată în 1984, iar italienii s-au pus imediat pe treabă. Din cele 12 stadioane care urmau să găzduiască meciurile turneului final, zece au fost cosmetizate, în timp ce Delle Alpi din Torino şi San Nicola din Bari au fost construite special pentru acest eveniment. A fost creată o mascotă, numită pur şi simplu Ciao, iar Gianna Nannini şi Edoardo Bennato au compus probabil cel mai frumos imn al unui campionat mondial, "Un Estate Italiana". Un cântec care chiar te face să te gândeşti la fotbal.
În preliminarii au intrat 116 echipe naţionale, care urmau să se lupte pentru un loc la Cupa Mondială alături de Italia şi Argentina. Calificăriile nu au fost lipsite de incidente şi de surprize. Astfel, echipa Mexicului a fost descalificată, după ce, într-o competiţie pentru juniori, a falsificat vârsta unui jucător. O pedeapsă mult mai mare a fost primită de naţionala statului Chile. În minutul 67 al meciului cu Brazilia, decisiv pentru calificare, portarul chilian Roberto Rojas şi-a provocat o rană, susţinând că a fost lovit de un obiect aruncat din tribună de suporterii gazdelor. Partida era la scorul de 1-0 pentru "auriverzi", dar, în urma investigaţiei făcute de FIFA, brazilienii au primit victoria cu 2-0 la masa verde, Rojas a fost suspendat pe viaţă, în timp ce federaţia din Chile nu şi-a putut înscrie selecţionata în preliminariile pentru turneul final din 1994.

Cel mai important nume care a ratat prezenţa în Italia a fost cel al Franţei. Campioana europeană din 1984 şi medaliata cu bronz la Mondialul din 1986 a fost eliminată de Iugoslavia şi Scoţia. Danemarca, Polonia sau Portugalia au rămas şi ele acasă, în timp ce Statele Unite au revenit la un turneu final după 40 ani, Egiptul după 56, iar Costa Rica, Irlanda şi Emiratele Arabe Unite au bifat primul lor campionat mondial.
 

Formatul de la Italia Novanta a rămas acelaşi din Mexic. Cele 24 de naţionale au fost împărţite în şase grupe, primele două clasate şi cele mai bune patru echipe de pe locul 3 urmând să se califice în optimile de finală.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Într-o ţară în care frumosul este la loc de cinste, toată lumea se aştepta un fotbal generos, însă momentele în care jocul s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor au fost extrem de rare. Şi totuşi, începutul a fost spectaculos. În meciul de deschidere al turneului, Argentina lui Maradona, deţinătoarea titlului mondial, a fost învinsă la MIlano de Camerun. Echipa africană începea un parcurs care va schimba pentru totdeauna părerea generală despre fotbalul de pe Continentul Negru. Următoarea victimă a "leilor neîmblânziţi" a fost România, răpusă de dubla veteranului Roger Milla, cel care, prin golurile marcate şi felul exuberant de a se bucura, va deveni una dintre vedetele competiţiei. Eşecul camerunezilor în ultimul meci din grupă, 0-4 cu URSS, nu a mai contat decât pentru statistică şi orgoliul sovieticilor, eliminaţi după înfrângerile cu România şi Argentina. Ultimele două se vor alătura africanilor în faza următoare, remizând, scor 1-1, la Napoli.


În celelalte grupe, lucrurile au decurs normal, singura excepţie reprezentând-o naţionala din Costa Rica, care a învins atât Scoţia, cât şi Suedia pentru a se califica, alături de Brazilia în optimi. Italia a mers mai departe fără să primească gol şi l-a descoperit pe cel care avea să devină "Salvatore della patria", Toto Schillaci, în timp ce Germania de Vest, cu "nerazzurri" Matthaus, Brehme şi Klinsmann printre titulari, s-a simţit ca acasă pe Giuseppe Meazza şi a câştigat la pas seria cu Iugoslavia, Emiratele Arabe Unite şi Columbia. Anglia a depăşit Irlanda şi Olanda, în cea mai echilibrată grupă a turneului final, în care s-au înregistrat cinci egaluri şi o singură victorie, cea a englezilor în faţa Egiptului, iar Spania n-a avut probleme în a lua faţa Belgiei şi Uruguayului.

 

Optimile de finală au propus două derbyuri de tradiţie. Mai întâi, marele şoc sud-american, Brazilia-Argentina, în care învingătoarea a fost decisă de un moment de sclipire al lui Maradona. Cu zece minute înainte de final, El Pibe d'Oro a inventat un assist pentru Claudio Caniggia, golul blondului atacant pecetluind calificarea campioanei mondiale în sferturi. Într-un alt meci, vicecampioana mondială, Germania de Vest, a întâlnit deţinătoarea titlului european, Olanda, într-o reeditare a semifinalei de la Euro 1988, atunci când batavii s-au impus chiar pe terenul adversarilor. Elevii lui Beckenbauer şi-au luat revanşa învingând cu 2-1, la capătul unei partide cu două penaltyuri şi două eliminări, Voeller şi Rijkaard.

Camerunul a continuat să surprindă plăcut, reuşind să elimine Columbia, printr-o dublă a "bătrânului" Milla, şi să devină prima echipă africană care se califica între primele opt echipe ale lumii. Zenga şi-a păstrat poarta neatinsă şi împotriva Uruguayului, iar Italia mergea în sferturi fără a primi gol, în timp ce Cehoslovacia a pus capăt primei prezenţe a costaricanilor la un turneu final. În celelalte meciuri ale optimilor, dramatismul a fost cuvântul de ordine. Spania a trimis în extremis în prelungiri confruntarea cu Iugoslavia, dar a cedat în cele din urmă, scor 1-2, pentru ca Anglia să evite în ultimul minut loteria penaltyurilor în faţa Belgiei, printr-un gol superb al lui David Platt. În aceeaşi fază a competiţiei s-a oprit şi România, învinsă în urma loviturilor de la 11 metri de Irlanda.

Cel mai spectaculos meci al sferturilor de finală le-a pus faţă în faţă pe Anglia şi pe Camerun. Englezii au deschis scorul la mijlocul primei reprize, însă, cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi exuberanţă care i-au adus între primele opt echipe ale lumii, africanii au întors rezultatul în partea a doua, în numai cinci minute. Partida se îndrepta spre un deznodământ uluitor, dar nu a fost de acord arbitrul Edgardo Codesal. Centralul mexican a acordat cu mare uşurinţă un penalty europenilor, Lineker a transformat şi au urmat prelungirile. Golgeterul turneului final din 1986 va puncta, tot din lovitură de pedeapsă, cu un sfert de oră înaintea finalului, punând astfel punct aventurii "leilor neîmblânziţi" în Italia. Careul de aşi a fost completat de ţara gazdă, în continuare fără gol primit, Germania de Vest şi Argentina, care a avut nevoie de inspiraţia portarului său, Sergio Goycochea, pentru a elimina Iugoslavia în urma loviturilor de la 11 metri.

"Nu-mi place faptul că acum toţi le cer napoletanilor să fie italieni şi să-şi încurajeze naţionala. Napoli a fost mereu un oraş marginalizat de restul Italiei şi a suferit nedrept din cauza rasismului celor din nord". Înaintea semifinalei Italia-Argentina, care urma să se desfăşoare la Napoli, Maradona încerca să atragă de partea sa şi a coechipierilor săi publicul cu care a avut mereu o relaţie specială. Cei care îl idolatrizau i-au răspuns printr-un banner: "Diego, Napoli te iubeşte, dar Italia este ţara noastră". Într-un astfel de moment nu este loc de sentimentalisme. În minutul 17, atunci când Schillaci a deschis scorul, San Paolo s-a cutremurat din temelii. O erupţie a Vezuviului părea, în acele momente, doar o glumă. Perioada de invincibilitate a lui Zenga la turneul final, un record de 517 minute care şi astăzi este în picioare, a luat sfârşit într-un mod abrupt, goalkeeperul "squadrei azzurra" greşind incredibil şi permiţându-i lui Caniggia să egaleze. Finalista s-a decis la loteria penaltyurilor, acolo unde sud-americanii au avut nervii mai tari şi portarul mai în formă. Visul Italiei de a se încorona campioană pe propriul teren lua sfârşit.

Şi cealaltă semifinală îşi va decide învingătoarea la loviturile de la 11 metri, fapt unic în istoria Cupelor Mondiale. Germanii au deschis scorul prin Brehme, dar Anglia a reuşit să restabilească egalitatea prin Lineker, când mai erau numai zece minute de joc. În prelungiri, nu s-a întâmplat nimic notabil, cu excepţia faptului că Paul Gascoine a primit un cartonaş galben. A fost însă unul dintre cele mai emoţionate momente din toate timpurile. Fiind al doilea avertisment primit în competiţie, mijlocaşul englez a izbucnit în lacrimi precum un copil, realizând că va lipsi în ultimul act în cazul în care coechipierii săi s-ar fi impus. N-a fost însă cazul, ratările lui Pearce şi Waddle de la punctul cu var punând capăt ambiţiilor echipei lui Sir Bobby Robson.

Finala mică s-a jucat între două echipe obosite şi dezamăgite. În afara orgoliului, italienii au jucat şi pentru a-i oferi lui Schillaci posibilitatea de a cuceri titlul de golgeter. Obiectivul a fost îndeplinit cu cinci minute înainte de sfârşitul partidei, când, la scorul de 1-1, gazdele au obţinut un penalty, iar Baggio l-a lăsat pe "Toto" să execute şi să înscrie golul care l-a aşezat în lista tunarilor Cupei Mondiale. Singura satisfacţie de care au avut parte fanii "squadrei azzurra".

Pe Stadio Olimpico din Roma, pe 8 iulie, Germania de Vest şi Argentina reeditau finala din urmă cu patru ani. Însă lucrurile stăteau altfel de această dată. "Pumele" erau departe de jocul din Mexic şi în plus nu se puteau baza pe Caniggia, suspendat, iar Maradona era practic la jumătate din potenţialul său, din cauza unor probleme la genunchi. În nota întregului turneu, a fost probabil cel mai urât şi plictisitor ultim act al unui campionat mondial. Şi asta, mai ales, din cauza sud-americanilor. Meciul a înregistrat şi două recorduri negative, fiind prima finală în care au fost acordate cartonaşe roşii, două la număr, ambele argentinienilor, şi, tot pentru prima oară, una dintre protagoniste nu a reuşit să înscrie. Nici nu se putea astfel, câştigătoarea a fost decisă de un penalty uşor acordat şi transformat de Brehme. Germania de Vest învingea cu 1-0, îşi lua revanşa pentru ediţia anterioară şi se alătura Braziliei şi Italiei în grupul echipelor cu trei titluri mondiale.

OMUL TURNEULUI: FRANZ BECKENBAUER
În 1966 a pierdut finala de pe Wembley împotriva Angliei, în 1970 Italia i-a furat ocazia de a întâlni Brazilia în ultimul act, iar în 1974, deşi a ridicat trofeul deasupra capului, a fost eclipsat de Cruyff. Franz Beckenbauer a trebuit să îmbrace treningul de antrenor pentru a deveni figura principală a unui campionat mondial. A făcut-o în 1990, într-o competiţie în care spectacolul a fost lăsat în plan secund, astfel că munca tehnicianului a devenit extrem de importantă. Iar munca sa a fost de departe cea mai bună.

 

După un campionat european dezamăgitor în 1984, Kaiser Franz a fost numit la cârma naţionalei Germaniei de Vest în locul lui Jupp Derwall. A calificat echipa fără emoţii la Mondialul din Mexic, dar Argentina lui Maradona era imbatabilă la acea vreme, astfel că a pierdut finala. Au urmat Europenele de pe teren propriu, în 1988, dar Olanda lui Gullit şi Van Basten a câştigat duelul direct din semifinale. Două competiţii, tot atâtea eşecuri. Seriozitatea germană a făcut ca Beckenbauer să fie păstrat în funcţie. O decizie ale cărei roade se vor vedea în Italia.

La Cupa Mondială din 1990, germanii au fost repartizaţi într-o grupă cu Iugoslavia, Columbia şi Emiratele Arabe Unite. Iugoslavii, principalii adversari, n-au avut nicio şansă împotriva maşinăriei create de Beckenbauer şi au cedat cu 4-1. A urmat un succes scontat împotriva arabilor, scor 5-1, şi o remiză cu Valderama&co, însă într-un moment în care calificarea era deja obţinută. În optimi, aştepta Olanda şi ocazia revanşei după eliminarea din semifinalele lui Euro 1988. A fost un meci cu mulţi nervi, dar pe care nemţii l-au câştigat cu 2-1. Cehoslovacia a fost adversarul din sferturile de finală, învins cu 1-0 printr-un gol marcat din penalty de Matthaus.

După ce a trecut şi de Anglia în semifinale, i s-a ivit ocazia unei alte revanşe, cea în faţa Argentinei. Golul din final al lui Brehme a pecetluit victoria Germaniei de Vest şi intrarea Kaiserului în galeria marilor antrenori ai lumii. Totodată, fostul libero devenea al doilea om, după Mario Zagallo, care reuşea să câştige titlul mondial atât ca jucător, cât şi ca tehnician. "Pot spune că succesul din 1990 a fost cel mai important pentru mine. Nimic nu este mai bine decât să conduci o echipă către victorie", a spus după câţiva ani Beckenbauer.

În 1954, atunci când Germania de Vest obţinea primul titlu mondial, un băiat de 8 ani urmărea finala de la Berna din faţa televizorului şi îi spunea mamei sale: "Când o sa fiu mare, am să câştig şi eu Cupa Mondială".

La Cupa Mondială din 1990 s-a înregistrat cea mai mică medie de goluri pe meci din istorie, 2,21. Echipele au fost interesate mai mult să evite înfrângerile, decât să ofere spectacol. Dar şi în aceste condiţii, nu au lipsit momentele memorabile. Acţiunea lui Baggio din meciul cu Cehoslovacia, dansul exuberant prin care Roger Milla îşi sărbătorea fiecare reuşită, inconştienţa lui Higuita, lacrimile lui Gascoine sau bucuria dezlănţuită a lui Schillaci după marcarea fiecărui gol au amintit tuturor că se află la un campionat mondial, nu în Serie A. Totuşi, pentru a nu se mai întâlni cu o asemenea situaţie, FIFA a decis ca, începând cu următoarea ediţie, să ofere trei puncte la victorie, pentru a încuraja jocul spectaculos şi de atac. Mai ales că următorul turneu final urmă să aibă loc chiar în ţara care face din orice un spectacol, Statele Unite. Fotbalul descoperea lumea nouă. Şi viceversa.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1994

Americanii au primit organizarea turneului final chiar de ziua lor naţională. Pe 4 iulie 1988, Congresul FIFA a stabilit ca cea de-a 15-a ediţie a Cupei Mondiale să fie găzduită de Statele Unite. Un vot care a născut multe semne de întrebare, cunoscându-se faptul că "soccer"-ul este eclipsat de baseball, baschet sau hochei peste Ocean. În cele din urmă, se va dovedi o decizie corectă, competiţia din SUA stabilind un record al numărului de spectatori, meciurile fiind urmărite de peste 3,5 milioane de oameni.
 

În preliminarii s-au înscris aproape 150 de ţări, surprizele nelipsind nici de această dată. Campioana europeană din 1992, Danemarca, alături de Franţa, Anglia şi Portugalia au fost cele mai importante nume care au lipsit de la turneul final, în timp ce Rusia, din postura urmaşei Uniunii Sovietice, Grecia, Nigeria şi Arabia Saudită s-au aflat la prima participare.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Cel mai important eveniment al lumii ajungea în ţara care transformă orice într-un show. O combinaţie care, în mod normal, asigură succesul. Dar mulţi nu au privit cu ochi buni un campionat mondial de fotbal desfăşurat în Statele Unite. S-au înşelat. Pe lângă afluenţa de public, spectacolul a revenit şi pe teren, după ce ediţia din urmă cu patru ani dezamăgise din acest punct de vedere. Au contribuit la asta şi măsurile adoptate de FIFA: portarilor le era interzis să prindă în braţe mingiile trimise de coechipieri cu piciorul, iar la victorie se acordau trei puncte.

După o campanie triumfală în preliminarii, cu apogeul atins printr-o victorie cu 5-0 la Buenos Aires, majoritatea specialiştilor erau de părere că naţionala Columbiei se numără printre marile favorite la cucerirea titlului mondial. Pele o vedea chiar cea mai mare. Pe atunci nu se ştia cât de mult valorează pronosticurile sale. 
 

Pe 2 iulie 1994, în faţa unui bar din Medelin, cel poreclit "Cavalerul fotbalului" a fost ucis de un profesor, care a tras 12 focuri, după fiecare dintre ele strigând "Gol". S-a vorbit întotdeauna despre faptul că asasinul, Humberto Munoz Castro, făcea parte dintre cei care pariaseră sume mari pe o calificare a Columbiei în faza următoare, dar acest lucru nu a putut fi niciodată dovedit. La înmormântarea lui Escobar au luat parte peste 120.000 de persoane, în timp ce bărbatul care i-a luat viaţa a fost condamnat, în 1995, la 43 de ani de închisoare. În 2001, pedeapsa i-a fost redusă la numai 26 de ani, iar în 2005 a fost eliberat pentru bună purtare, printr-o decizie care este şi în prezent foarte controversată.

Euforia din tabăra românilor după succesul din primul meci a durat mai mult decât şi-ar fi dorit oricine. În aceste condiţii, Elveţia ne-a administrat un umilitor 4-1, singurul moment bun al elevilor lui Anghel Iordănescu fiind oferit, evident, de Hagi, care a egalat cu un şut superb de la 25 de metri. Pentru ca dezastrul să fie total, Vlădoiu a fost eliminat la numai două minute de la intrarea sa în teren. O înfrângere dureroasă şi care îi obliga pe "tricolori" să câştige în ultima etapă împotriva gazdelor pentru a se califica în optimi.

Pe o căldură sufocantă şi într-o atmosferă evident ostilă, Dan Petrescu a marcat unicul gol al unei victorii care, coroborată cu succesul Columbiei în faţa Elveţiei, i-a trimis pe români în faza următoare de pe primul loc al grupei. Alături de România s-au calificat Elveţia şi Statele Unite, marea favorită a seriei şi chiar a competiţiei părăsind turneul pe uşa din dos.

Cupa Mondială din 1994 a fost ultima din cariera lui Maradona. Numai că "El Pibe d'Oro" a ratat ocazia de a ieşi din scenă cu capul sus. După două evoluţii entuziasmante, împotriva Greciei şi a Nigeriei, a picat bomba: în urma unui control antidoping, Diego a fost depistat pozitiv la efedrină. Decizia nu putea fi decât una, excluderea din competiţie. Afectaţi de această întâmplare, sud-americanii au cedat surprinzător în faţa Bulgariei, calificându-se în optimi doar de pe locul 3 în grupă. Pentru bulgari, era începutul unui drum senzaţional, care se va opri abia în semifinale. Asta deşi, la precedentele participări, nu aveau nici măcar o victorie în palmares. Dar marea surpriză a primei faze a reuşit-o Arabia Saudită, care, la debut, a învins Belgia, cu un gol de poveste al lui Al-Owairan, şi Marocul şi a mers mai departe.

Eterna favorită, Brazilia, a câştigat la pas o grupă din care s-a mai calificat şi Suedia. Însă evenimentele importante din această serie au avut loc în meciul dintre Rusia şi Camerun, încheiat cu scorul de 6-1. Rusul Oleg Salenko a intrat în istoria Cupei Mondiale, fiind primul, şi singurul, jucător care a reuşit să înscrie cinci goluri în aceeaşi partidă la un turneu final.

 

"Quinta" marcată în poarta nefericitului Songoo l-a transformat pe Salenko în golgeterul competiţiei, la egalitate cu Hristo Stoichkov, ambii punctând de câte şase ori. Singura consolare a "leilor neîmblânziţi" în urma înfrângerii la scor de tenis a fost recordul stabilit de Roger Milla, care, la 42 de ani, o lună şi opt zile, a devenit cel mai bătrân marcator din toate timpurile la un campionat mondial.

Campioana în exerciţiu, Germania, şi Spania n-au avut emoţii împotriva Boliviei şi a Coreii de Sud, însă nu la fel au stat lucrurile şi în grupa Italiei, în care au mai evoluat Mexic, Irlanda şi Norvegia. Toate cele patru echipe au terminat cu acelaşi număr de puncte, departajarea făcându-se la golaveraj. Nordicii au fost marii învinşi, părăsind competiţia doar pentru că au marcat cel mai puţin. La fel de adevărat este că au şi primit cele mai puţine goluri, doar unul.

Pentru mulţi români, meciul din optimile de finală cu Argentina reprezintă una dintre cele mai frumoase aminitri în ceea ce priveşte echipa naţională. Dacă nu chiar cea mai frumoasă. Împotriva vicecampioanei mondiale, debusolată atât de suspendarea lui Maradona, cât şi de înfrângerea în faţa Bulgariei, România a deschis scorul printr-o execuţie senzaţională din lovitură liberă a lui Ilie Dumitrescu. Destul de tăcut până în acel moment al turneului, Ilie avea să facă cea mai bună partidă a carierei sale. A reuşit dubla, la capătul unei faze în care, împreună cu Hagi, a hipnotizat apărarea sud-americană, la puţine minute după ce Batistuta egalase din penalty.

 

Apoi, în debutul părţii secunde, a creat contraatacul de manual care a dus scorul la 3-1. Golul lui Balbo, venit cu un sfert de oră înainte de final, nu a făcut decât să adauge puţin dramatism ultimelor minute. "Tricolorii" intrau, pentru prima oară, între primele opt echipe ale lumii. Pe străzile din Bucureşti şi din restul ţării era o adevărată nebunie. "Hagi preşedinte" sau "N-avem bani, n-avem păpică, dar l-avem pe Hagi Gică" reprezentau scandările la modă din acele zile. Românii trăiau "visul american".

În celelalte meciuri din optimi s-au înregistrat rezultate scontate, deşi Italia a avut nevoie de prelungiri şi de inspiraţia lui Roberto Baggio pentru a trece de Nigeria, iar Mexicul pornea totuşi cu prima şansă în faţa Bulgariei, dar s-a văzut eliminată la penaltyuri. Brazilia a învins Statele Unite chiar de 4 iulie, Germania a trecut de Belgia, Spania a administrat un scor de forfait Elveţiei, Germania s-a calificat după un meci cu cinci goluri împotriva Belgiei, surpriza Arabia Saudită a cedat în faţa Suediei, în timp ce interiştii Bergkamp şi Jonk au punctat pentru victoria Olandei cu Irlanda.

 

Sferturile de finală au avut un element comun: dramatismul. În duelul dintre Italia şi Spania, Roberto Baggio a fost din nou decisiv pentru "squadra azzurra", cu un gol marcat în minutul 87, în timp ce partida dintre Brazilia şi Olanda s-a decis într-o repriză secundă plină de evenimente. Sud-americanii au punctat prin cei doi atacanţi, Romario şi Bebeto, însă batavii au revenit extraordinar, reuşind să egaleze după golurile lui Bergkamp şi Winter. Ultimul cuvânt l-au avut însă tot "auriverzii", Branco stabilind scorul final cu un şut de la distanţă într-un moment în care prelungirile păreau inevitabile. Bomba a explodat în meciul dintre Germania şi Bulgaria. Matthaus a deschis scorul pentru campioana mondială, din penalty, dar Stoichkov&co. au revenit spectaculos şi au întors rezultatul în numai patru minute, calificându-se astfel în semifinale.

10 iulie 1994. Ziua în care România a fost la cinci minute de o semifinală de campionat mondial. Dar şi la două de înfrângere după timpul regulamentar. Brolin a marcat în minutul 78, după o schemă care i-a luat prin surprindere pe apărătorii noştri. Profitând şi de o deviere norocoasă, Răducioiu a împins meciul în prelungiri, acolo unde tot el i-a adus pe "tricolori" în avantaj, cu un şut de la marginea careului. După ce arbitrul englez Philip Don l-a trimis la vestiare pe Stefan Schwartz, misiunea elevilor lui Iordănescu părea să devină mai uşoară. A venit însă blestematul minut 115. Roland Nilsson a înălţat o minge în careul nostru, Prunea a ieşit greşit, iar uriaşul Kenneth Andrson a îndeplinit o simplă formalitate. Loviturile de la 11 metri aveau să decidă echipa calificată.

 

Loteria penaltyurilor a început bine pentru România. Mild a trimis peste poartă şi o confruntare cu Brazilia în semifinale era aproape. Răducioiu, Kenneth Anderson, Hagi, Brolin, Lupescu şi Ingesson au marcat fără emoţii, seria golurilor fiind oprită de execuţia slabă a lui Dan Petrescu. Cea de-a cincea serie a loviturilor de la punctul cu var a fost deschisă de Roland Nilsson, care a tras fără speranţe pentru Prunea, iar Ilie Dumitrescu l-a imitat. Urma moartea subită. Henrik Larsson a făcut 5-4 şi a pus toată presiunea pe umerii lui Belodedici. "Căprioara" nu a reuşit însă să-l învingă pe Ravelli, punând astfel punct aventurii româneşti în Statele Unite. Privirea înmărmurită a lui Anghel Iordănescu şi lacrimile lui Răducioiu ne urmăresc încă. Dar preferăm să ne amintim de parabola lui Hagi din meciul cu Columbia, de reuşita dintr-un unghi aproape imposibil a lui Dan Petrescu din partida cu Statele Unite sau de contraatacul de manual care ne-a adus victoria în faţa Argentinei. Mai ales că cei care formează în prezent echipa naţională refuză să ne ofere astfel de bucurii.

Bulgaria s-a oprit din parcursul său incredibil în semifinale, fiind răpusă de dubla lui Roberto Baggio. Deţinătorul Balonului de Aur la acel moment s-a dovedit decisiv pentru echipa antrenată de Arrigo Sacchi. Fără "Il Diviono Codino", mai mult ca sigur că Italia nu ar fi ajuns să evolueze cu trofeul pe masă. Adversară i-a fost Brazilia, învingătoare cu 1-0 în faţa Suediei. Marea finală urma să fie reeditarea celei din 1970, iar câştigătoarea ar fi ajuns la cel de-al patrulea succes din palmares.

Deşi s-a jucat un meci pentru locul 3, atât Suedia, cât şi Bulgaria au primit medaliile de bronz. A fost pentru prima oară când ambele învinse din semifinale au primit un premiu de consolare. Finala mică a avut rolul de a stabili ierarhia finală şi a fost câştigată de scandinavi, care s-au impus fără drept de apel, scor 4-0.

Ultimul act al campionatului mondial din Statele Unite s-a desfăşurat pe uriaşul Rose Bowl din Pasadena, Los Angeles. A fost un meci prea puţin spectaculos şi sărac în faze de poartă. În premieră în istoria Cupei Mondiale, o finală s-a terminat fără goluri, iar campioana s-a decis în urma loviturilor de departajare. Baggio a fost din nou decisiv pentru Italia, dar de această dată din punct de vedere negativ, el fiind cel care a ratat ultimul penalty. Cel care i-a permis Braziliei să devină din nou, după 24 de ani de aşteptare, cea mai bună echipă din lume.

OMUL TURNEULUI: GHEORGHE HAGI, MARADONA DIN CARPAŢI
Oficial, titlul de jucător al turneului a fost acordat brazilianului Romario. La fel de mult însă poate l-ar fi meritat şi Stoichkov, cel care a împărţit primul loc în clasamentul golgeterilor cu rusul Salenko, sau Roberto Baggio, italianul având o contribuţie hotărâtoare la parcursul Italiei până în finală. Dar, pentru noi, cel mai important şi cel mai bun fotbalist de la campionatul mondial din Statele Unite a fost Hagi.

 

În 1994, la startul campionatului mondial, Hagi era jucătorul Bresciei, o echipă pentru care evoluase chiar şi în Serie B. Ajuns la 29 de ani, vârsta perfectă pentru performanţă, căpitanul "tricolorilor" va face un turneu final de referinţă, care îi va deschide larg porţile unui transfer la Barcelona, după ce jucase două sezoane şi la Real Madrid. Gică şi-a început reprezentaţiile cu două assisturi pentru Răducioiu şi un gol memorabil în meciul cu Columbia, pe care România l-a câştigat cu 3-1. Deşi a marcat şi în poarta Elveţiei, cu un şut marcă înregistrată, nu a putut evita o înfrângere ruşinoasă. Calificarea în optimile de finală era pusă în pericol. A urmat însă o nouă evoluţie solidă, nu doar a lui, ci şi a restului echipei, şi victoria cu 1-0 în faţa gazdelor competiţiei. Primul loc în grupă şi duelul cu Argentina la orizont.

În lipsa lui "El Pibe d'Oro", suspendat pentru dopaj, "Maradona din Carpaţi" a luat prim-planul în confruntarea cu vicecampioana mondială. Hagi a încheiat meciul cu o pasă decisivă şi un gol, dar şi cu aprecierea tuturor specialiştilor, mulţi dintre aceştia numindu-l cel mai bun jucător de la turneul final. În fruntea lor, chiar Pele. Din păcate, nici chiar geniul său nu a putut împiedica eşecul din sferturi, care a pus capăt celei mai frumose veri a fotbalului românesc.

La finalul anului 1994, în clasamentul Balonului de Aur, Gică Hagi s-a clasat pe locul 5. La fel ca poziţia României la Mondialul american. Cel mai bun loc ocupat vreodată de un fotbalist român în acest top. Palidă consolare! Ar fi preferat să înfrunte Brazilia într-o semifinală de care am fost atât de aproape şi care ne-a făcut ani la rând să ne întrebăm: "Cum ar fi fost dacă...?".

Temerile celor care nu priveau cu ochi buni un campionat mondial organizat în Statele Unite s-au dovedit a fi nefondate. Americanii s-au ridicat la înălţimea evenimentului şi au fost nişte gazde perfecte pentru cea mai importantă competiţie sportivă a lumii. Iar numărul record de spectatori prezenţi la meciurile turneului final susţine aceste afirmaţii. Peste patru ani, Cupa Mondială a revenit în Europa, cu prima ediţie la care au luat parte 32 de echipe. Deşi toată lumea era pregătită pentru încoronarea lui Ronaldo, "Il Fenomeno" va fi eclipsat, chiar în finală, de noul rege al fotbalului: Zinedine Zidane.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 1998

12 iulie 1998. Ziua finalei campionatului mondial. Marea favorită, Brazilia, urma să întâlnească ţara gazdă, Franţa. În hotelul în care erau cazaţi sud-americanii se întâmplă un lucru care alertează pe toată lumea.

Roberto Carlos anunţă staff-ul "auriverde" că, în camera sa, Ronaldo are un fel de criză. Panica se instalează rapid. Ronnie este transportat la spital, dar medicii nu-i găsesc nimic anormal din punct de vedere fizic. Cel mai probabil, la cei doar 21 de ani ai săi, cel mai bun fotbalist al lumii a cedat sub presiunea momentului.

Selecţionerul Braziliei, Mario Zagallo decide să nu-l titulariezeze pe Ronaldo. Dar la insistenţele jucătorului - se vorbeşte chiar şi de intervenţia sponsorului oficial al naţionalei, Nike - se răzgândeşte. O mutare pentru care marii favoriţi vor plăti. Principala lor armă a făcut doar act de prezenţă, prim-planul fiind luat de Zidane. Mijlocaşul lui Juventus a marcat de două ori şi a adus primul titlu din istorie Franţei. Regele a murit! Trăiască regele!

Cupa Mondială revenea în Franţa după 60 de ani. Diferenţele erau uriaşe. Dacă în preliminariile pentru ediţia din 1938 au participat 37 de echipe, de această dată 174 de naţionale s-au luptat pentru un loc la primul turneu final cu 32 de participante. Cel mai important nume care nu a reuşit calificarea a fost Portugalia, în timp ce Croaţia, Jamaica, Japonia şi Africa de Sud au bifat prima lor prezenţă la cea mai importantă competiţie sportivă a lumii.

În afară de creşterea numărului echipelor participante, campionatul mondial din Franţa a propus şi alte premiere. Astfel, tragerea la sorţi a grupelor a avut loc pe un stadion, Velodrome din Marseille, a fost introdusă regula "golului de aur", aplicată şi la europeanul din 1996, iar arbitrii asistenţi au indicat pentru prima oară minutele de prelungire dictate de central, prin intermediul plăcilor electronice. Un alt eveniment demn de semnalat este acela petrecut cu două zile înainte de startul turneului final. După un mandat de 24 de ani în fruntea FIFA, brazilianul Joao Havelange îi lăsa locul elveţianului Sepp Blatter. Despre noul şef al fotbalului mondial, un jurnalist german spunea, mai în glumă, mai în serios, că "are 50 de idei noi în fiecare zi, iar 51 sunt proaste".

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Numărul mai mare al echipelor participante, 32 faţă de 24 la ediţiile anterioare, a impus un nous sistem de desfăşurare a competiţiei. Au fost alcătuite opt grupe de câte patru, primele două clasate urmând a avansa în optimile de finală. Pentru prima oară în istorie, România s-a numărat printre capii de serie, ceea ce a stârnit mânia englezilor. Cele două naţiuni au avut ocazia de a-şi regla conturile chiar pe teren, fiind repartizate în aceeaşi grupă.

Marea surpriză a primei faze a reprezentat-o eliminarea Spaniei. Raul&co. au pierdut primul meci, 2-3 cu Nigeria, şi au remizat fără goluri cu Paraguay. În zadar au învins ibericii Bulgaria în ultima partidă, scor 6-1, soarta lor fusese deja pecetluită. La fel ca de fiecare dată, spaniolii soseau la Cupa Mondială ca favoriţi şi sfârşeau prin a fi eliminaţi prematur. A fost singurul şoc oferit de faza grupelor, restul numelor mari - Brazilia, Italia, Argentina, Olanda, Germania Franţa - reuşind să se califice fără emoţii.

Derbyul optimilor de finală a fost confruntarea dintre Anglia şi Argentina, care s-a desfăşurat pe Stade Geoffroy-Guichard din Saint-Etienne. Batistuta a deschis scorul pentru sud-americani, însă Shearer, din penalty, şi Owen au întors rezultatul în numai şase minute. În prelungirile primei reprize, Javier Zanetti a făcut 2-2, scor care se va menţine până în minutul 120. Ince şi Batty au ratat la loviturile de departajare, iar "pumele" au avansat în sferturi.

De dramatism au avut parte şi gazdele, care s-au calificat graţie "golului de aur" pe care l-a reuşit Laurent Blanc în meciul cu Paraguay. Tabloul fazei următoare a fost completat de Italia, Brazilia, Danemarca, Germania, Olanda şi Croaţia, care a eliminat România în urma unui gol marcat de Suker.

Aflată la prima prezenţă la un campionat mondial, Croaţia a detonat bomba sferturilor de finală. Fără niciun respect pentru trecutul glorios al Germaniei, Suker şi coechipierii săi au învins cu un sec 3-0 şi mergeau în semifinale, acolo unde urmau să de piept chiar cu echipa gazdă. La fel ca şi în optimi, francezii au trecut prin mari emoţii până să se califice. De această dată a fost nevoie de loviturile de la 11 metri pentru ca trupa lui Jacquet să treacă de Italia, penaltyul decisiv fiind ratat de Di Biagio. Careul de aşi a fost completat de Brazilia, care a învins Danemarca cu 3-2 în probabil cel mai frumos meci al turneului, şi Olanda, învingătoare în faţa Argentinei printr-un gol marcat de Bergkamp când toată lumea aştepta prelungirile.

Pentru prima oară din 1978, olandezii aveau o echipă capabilă să ajungă în finală. Dar visul "portocaliilor" s-a terminat în semifinala cu Brazilia. Ronaldo a deschis scorul în debutul părţii secunde, dar Kluivert a trimis meciul în prelungiri cu când mai erau trei minute de joc. Prima finalistă s-a decis la loteria penaltyurilor Cocu şi Ronald de Boer au ratat, oferindu-le sud-americanilor ocazia de a-şi apăra titlul cucerit în 1994.

În cealaltă semifinală, Suker a deschis scorul pentru Croaţia, dar replica francezilor a fost instantanee. Thuram a egalat după un minut şi tot jucătorul născut în Guadeloupe a mai marcat o dată pentru prima finală din istoria Franţei. Au fost singurele reuşite ale fundaşului francez în tricoul naţionalei. Nici că-şi putea alege un moment mai bun pentru a ieşi în faţă.

Obosiţi şi dezamăgiţi după semifinala cu Brazilia, olandezii au pierdut meciul pentru locul 3. Alături de performanţa de a prinde podiumul la prima prezenţă la un turneu final, croaţii au dat şi golgeterul competiţiei. Davor Suker a înscris golul victoriei împotriva batavilor şi a încheiat Cupa Mondială cu şase reuşite, depăşindu-i pe Batistuta şi Vieri.

După ce în anii '80 au pierdut două semifinale de campionat mondial, pentru francezi "a sosit şi ziua gloriei", ca să parafrazăm un vers din La Marseillaise. O dublă a lui Zidane în prima repriză, după două faze identice, lovitură de cap în urma unor cornere, a rezolvat practic finala. Deşi în partea a doua Desailly a fost eliminat, băieţii lui Jacquet au reuşit să mai înscrie o dată, prin Petit. Într-un final, competiţia pornită din ambiţia unui francez a fost câştigată de compatrioţii săi.

OMUL TURNEULUI: ZINEDINE ZIDANE
În momentul în care Aime Jacquet a anunţat lotul cu care intenţiona să aducă primul titlu mondial Franţei toată presa din Hexagon i-a sărit în cap selecţionerului. Îndrăznise să-i lase pe dinafară pe Ginola şi Cantona, emblemele fotbalului francez în acea perioadă. Toată presiunea fanilor şi a jurnaliştilor l-a lăsat rece pe tehnician. Avea propriile idei şi un superjucător capabil să decidă de unul singur un joc la momentul potrivit.

Născut la Marseille într-o familie de imigranţi algerieni, în 1972, Zidane a început fotbalul la 6 ani, într-o echipă obscură din oraşul natal. A fot imediat remarcat de un scouter al lui AS Cannes, care i-a propus să dea probe la clubul din sudul Franţei. A rămas şi, la numai 17 ani, a debutat în Ligue I. În 1992 a venit transferul la Bordeaux şi începutul urcuşului. Alături de Lizarazu şi Dugarry, i-a condus pe bordelezi spre finala Cupei UEFA din 1996, pierdută însă în faţa lui Bayern. După un campionat european excelent, în care Franţa s-a oprit în semifinale, Zizou a semnat cu Juventus, acolo unde va rămâne în următorii cinci ani.

Cupa Mondială din 1998 a fost prima la care Zidane a participat. Franţa ratase calificarea la precedentele două ediţii, iar acum aşteptările erau foarte mari. "Cocoşii" au început turneul cu o victorie împotriva Africii de Sud, scor 3-0, şi au continuat cu o alta contra Arabiei Saudite. Succesul cu asiaticii a fost însă umbrit chiar de un gest urât al "decarului", care a fost eliminat după un fault grosolan asupra lui Fuad Anwar. Francezii se vedeau nevoiţi să joace următoarele două partide fără creierul de la mijlocul terenului.

După ce au învins Danemarca în ultimul meci din grupă şi Paraguayul în optimi, graţie unui "gol de aur" al lui Blanc, francezii urmau să întâlnească în sferturi Italia. Zidane a revenit după suspendare şi a transformat primul penalty al echipei sale, care în cele din urmă va câştiga loteria loviturilor de departajare. În semifinala cu Croaţia, prim-planul a fost luat de Thuram. Zizou pregătea îşi pregătea însă reprezentaţia de gală.

12 iulie 1998. Pe Stade de France, Franţa întâlnea Brazilia. Toată lumea îl aştepta pe Ronaldo, dar avea să-l descopere pe Zidane. Mijlocaşul francez a marcat de două ori în prima repriză, de fiecare dată cu capul, şi aducea Franţei primul titlu mondial din istorie, devenind instantaneu eroul unei ţări întregi. La sfârşitul anului a primit Balonul de Aur şi titlu de cel mai bun jucător al lumii de la FIFA. Nici nu se putea altfel.

La doi ani distanţă, Franţa, tot cu Zidane protagonist, devenea şi campioană europeană. Un an mai târziu, a urmat transferul la Real Madrid, alături de care şi-a trecut în palmares şi Liga Campionilor, ultimul trofeu important care-i lipsea. În 2006, la capătul unei Cupe Mondiale în care a strălucit şi şi-a condus coechipierii în finală, dar pe care a părăsit-o după un gest inexplicabil, "Le Roi" Zizou a agăţat ghetele-n cui. Avea numai 34 de ani.

După 68 de ani de aşteptare, Franţa reuşea în cele din urmă să cucerească titlul mondial. Şi o făcea cu stil şi în faţa propriilor suporteri, alăturându-se Uruguayului, Italiei, Angliei, Germaniei şi Argentinei în grupul ţărilor care au câştigat Cupa Mondială acasă. Marele învins al turneului a fost brazilianul Ronaldo, însă acesta se va revanşa la următoarea ediţie, prima găzduită de Asia şi de două ţări, Coreea de Sud şi Japonia.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 2002

Pe 30 iunie 2002, la Yokohama, un fotbalist pe care mulţi se grăbiseră să-l catalogheze ca terminat marca o dublă în finala Cupei Mondiale, pentru al cincelea titlu suprem obţinut de Brazilia şi pentru a dovedi că rămăsese un fenomen. Numele său, Ronaldo Luis Nazario Da Lima.

Cea dintâi Cupa Mondială a mileniului trei a depăşit şi ultima frontieră, ajungând în Asia. Pentru prima oară în istorie, două ţări, Coreea de Sud şi Japonia, organizau cea mai importantă competiţie sportivă a lumii.

După ce au fost depăşite "marile probleme", de tipul cine va găzdui meciul de deschidere şi cine finala sau care dintre naţiuni va fi trecută prima pe afişul turneului, s-a trecut şi la muncă. Puternice din punct de vedere economic, cele două gazde ale campionatului mondial au investit foarte mult în infrastructură, majoritatea stadioanelor pe care s-au desfăşurat meciurile fiind construite special pentru acest eveniment.

În preliminarii au luat startul 199 de echipe, cea mai mare surpriză reprezentând-o necalificarea Olandei, fostă dublă finalistă la Cupa Mondială. Tot la capitolul absenţe neaşteptate poate fi trecută şi naţionala Columbiei, lăsată acasă de Ecuador, aflată la prima prezenţă la turneul final. În aceeaşi situaţie s-au mai aflat China, Senegal şi, tristă amintire, Slovenia. Campionatul mondial din 2002 a fost ultimul la care deţinătoarea titlului s-a calificat direct, Sepp Blatter începând astfel seria deciziilor "revoluţionare".

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Competiţia din Coreea de Sud şi Japonia a început cu o surpriză uriaşă. La Seul, debutanta Senegal a detonat bomba, reuşind să învingă Franţa, campioana mondială în exerciţiu, cu 1-0. Una dintre celebrele legi ale lui Murphy - "Orice lucru care începe prost se sfârşeşte şi mai prost" - s-a dovedit adevărată în cazul "cocoşilor", care au remizat cu Uruguayul şi au pierdut meciul decisiv cu Danemarca pentru a deveni prima deţinătoare a titlului, după Brazilia în 1966, care nu reuşeşte să treacă de primul tur la ediţia următoare. Mai mult decât atât, Zidane şi coechipierii săi nu au reuşit să marcheze niciun gol.

Franţa nu a fost singurul nume mare care a părăsit turneul prematur. Portugalia şi Polonia au fost trimise acasă de Coreea de Sud şi de Statele Unite, Argentina a pierdut lupta pentru calificare cu Suedia şi Anglia, iar Croaţia, medaliata cu bronz din 1998, nu a reuşit să depăşească Mexicul şi Italia. În schimb, Brazilia, cu un Ronaldo renăscut, Germania, cu Klose în vârf de formă (a marcat toate cele cinci goluri ale sale în faza grupelor) şi Spania lui Raul au defilat în drumul lor spre optimile de finală. În acelaşi timp, Japonia dădea speranţe fanilor niponi, luând faţa Belgiei şi Rusiei.

Optimile de finală au stat sub semnul uriaşului scandal de după partida Coreea de Sud-Italia. Vieri a deschis scorul pentru "azzurri" în minutul 18, după ce gazdele rataseră un penalty, însă asiaticii au reuşit să egaleze când mai erau numai două minute de joc. În prelungiri, ambele echipe au ratat şansa de a câştiga şi se părea că meciul se îndreaptă spre loviturile de departajare. Nu a fost de acord Ahn Jung-Hwan, care l-a învins pe Buffon cu o lovitură de cap în minutul 117, marcând astfel "golul de aur" care i-a calificat pe elevii lui Guus Hiddink în sferturi.

La final, italienii au acuzat dur arbitrajul ecuadorianului Byron Moreno, iar Luciano Gaucci, preşedintele Perugiei, club la care evolua Hawn, a anunţat nervos: "Nu am de gând să-i plătesc salariul unui jucător care a ruinat fotbalul italian". Ulterior, vulcanicul oficial a revenit asupra deciziei, însă sportivul coreean a avut o replică pe măsură: "Nu mai discut de un transfer la Perugia, care a preferat să-mi atace caracterul, în loc să mă felicite pentru un gol înscris la Cupa Mondială". Într-un fel sau altul, Coreea de Sud intra între primele opt echipe ale lumii.

Cealaltă gazdă a turneului final, Japonia, nu a reuşit să treacă de faza optimilor de finală, fiind eliminată de o naţională a Turciei care va fi surpriza plăcută a competiţiei. În sferturi au avansat şi senegalezii, care au trecut de Suedia, mulţumită "golului de aur", dar şi Statele Unite, "yankeii" tranşând veşnicul lor duel cu Mexicul. În rest, rezultatele s-au menţinut pe o linie normală. Germania a învins la limită Paraguayul, printr-un gol reuşit pe final de Neuville, Danemarca a pierdut cu scor de forfait întâlnirea cu Anglia, Spania a trecut prin emoţiile penaltyurilor împotriva Irlandei, iar Brazilia nu a avut emoţii cu Belgia.

Primul meci din sferturile de fnală a fost o ciocnire a titanilor. Două foste campioane mondiale, Anglia şi Brazilia, s-au luptat pentru un loc în semifinale la Fukuroi. Michael Owen a deschis scorul pentru englezi la mijlocul primei reprize, însă sud-americanii au egalat când gândul tuturor era deja la vestiare. O execuţie superbă a lui Ronaldinho, posibilă şi din cauza plasamentului greşit al lui Seamen, i-a adus pe "auriverzi" în avantaj şi a stabilit rezultatul final. Încă o dată, britanicii îşi vedeau sfârşit abrupt visul de a cuceri titlul mondial.

Michael Ballack a înscris unicul gol al partidei cu Statele Unite, în timp ce Turcia a câştigat în prelungiri duelul surprizelor cu Senegalul. Şi a urmat iureşul. Dacă italienii s-au considerat nedreptăţiţi în faza anterioară, oare cum s-au simţit spaniolii? Ibericii au avut două goluri valabile anulate în disputa cu sud-coreenii, în urma unor decizii scandaloase ale arbitrilor, şi nu au rezistat presiunii de la loviturile de departajare. Globalizarea cu forţa a fotbalului începuse. Chiar dacă Sepp Blatter a respins indignat orice discuţie legată de sprijinirea Coreii de Sud pentru a ajunge cât mai departe în competiţia a cărei co-gazdă era.

Dar ulciorul coreenilor nu a mai mers la apă şi contra Germaniei. Michael Ballack a primit un cartonaş galben care l-a împiedicat să evolueze în finală, însă, în ciuda dezamăgirii, a găsit puterea de a marca unicul gol al meciului, cu un sfert de oră înainte de sfârşit. Şi cealaltă semifinală s-a încheiat cu o victorie la limită, Ronaldo reuşind să înscrie împotriva Turciei cel de-al şaselea său gol la turneul final. Turcii vor termina însă campionatul mondial pe podium, după ce au învins în meciul pentru locul 3 Coreea de Sud. Cu această ocazie, Hakan Sukur a stabilit recordul celui mai rapid gol marcat într-o partidă de Cupă Mondială, învingându-l pe goalkeeperul asiaticilor în chiar secunda 11.

În 30 iunie 2002, pe International Stadium din Yokohama, Brazilia şi Germania stăteau faţă în faţă pentru prima oară la o Cupă Mondială. Un lucru incredibil, dacă ne gândim că, la momentul jocului, cele două echipe aveau împreuna 12 finale de campionat mondial, dintre care şapte câştigate. Sud-americanii plecau mari favoriţi, însă "panzerele", chiar şi fără Ballack, au dat senzaţia că se pot impune. Totul s-a prăbuşit însă în minutul 67, când Oliver Kahn, care primise doar un gol până în ultimul act, a greşit inexplicabil şi i-a permis lui Ronaldo să marcheze. "Il Fenomeno" avea să-şi întregească opera cu zece minute înainte de sfârşit, când a reuşit dubla şi a stabilit scorul final. Pentru a cincea oară în istorie, Brazilia devenea campioană mondială.

OMUL TURNEULUI: RONALDO LUIS NAZARIO DA LIMA, "IL FENOMENO"
1998, Paris. Ronaldo face figuraţie pe teren şi Brazilia pierde cu scor de forfait finala campionatului mondial din Franţa. La Rio, fanii care până nu demult îl idolatrizau dau foc tricoului cu numărul 9. 2002, Yokohama. Acelaşi Ronaldo îşi ia revanşa în stil mare. Reuşeşte o dublă contra Germaniei, iar Brazilia câştigă cel de-al cincelea titlu mondial. Şi asta într-o perioadă în care toată lumea îl considera un fotbalist terminat.

Născut la Rio de Janeiro pe 22 septembrie 1976, Ronaldo a debutat în prima ligă braziliană la numai 17 ani, în tricoul lui Cruzeiro. După numai un an, în 1994, este ochit de scouterii lui PSV Eindhoven şi ajunge în Olanda. Petrece două sezoane în Ţara Lalelelor, perioadă în care înscrie 42 de goluri în 46 de apariţii. Un astfel de talent nu putea rămâne departe de fotbalul mare. Este cumpărat de Barcelona, fiind văzut ca înlocuitorul ideal al lui Romario. Înalt, bine făcut, rapid, din cale afară de tehnic, puştiul de numai 20 de ani face senzaţie în capitala Cataluniei. Câştigă Supercupa Spaniei, Cupa Spaniei şi Cupa Cupelor, marcând de 34 de ori în 37 de meciuri.

"Noi facem Baloanele de Aur, alţii le cumpără". Este una dintre expresiile favorite ale lui Juan Laporta, actualul preşedinte al Barcelonei. Asta s-a întâmplat şi în cazul lui Ronaldo, care, după numai un sezon în blau-grana, este vândut pentru o sumă record în Italia, la Inter. Nu a avut nevoie de nicio perioadă de adaptare în Serie A. Impactul său a fost imediat. Presa din Peninsulă era extaziată şi i-a găsit repede o poreclă care va face înconjurul lumii: "Il Fenomeno". La finalul anului 1997, câştigă Balonul de Aur, iar în 1998, deşi nu reuşeşte să cucerească titlul de campion cu echipa de club, îşi trece în palmares şi Cupa UEFA, după o evoluţie entuziasmantă în finala cu Lazio.

La Cupa Mondială din 1998, Ronaldo şi coechipierii săi erau priviţi ca principalii favoriţi. Însă Fenomenul nu a rezistat presiunii şi a clacat chiar înaintea finalei. Franţa a învins cu 3-0 şi lumea părea să se prăbuşească peste jucătorul numărul 1 al lumii. Mai ales că, în 1999, în timpul unui meci de campionat cu Lecce, genunchiul său a cedat. A revenit în luna aprilie a anului următor, dar numai pentru sapte minute, accidentarea recidivând. După două operaţii şi luni întregi de recuperare, a prins câteva meciuri pe finalul sezonului 2001-2002, suficient pentru a prinde lotul pe care Luis Felipe Scolari l-a deplasat în Coreea de Sud şi Japonia pentru Cupa Mondială. După reabilitarea fizică, Ronaldo era pregătit şi pentru cea sportivă. Urma să-şi ia tronul înapoi.

A marcat încă de la primul meci din turneu, împotriva Turciei, şi a recidivat contra Chinei, când a înschis tabela în victoria echipei sale cu 4-0. În ultimul meci din grupă, 5-2 cu Costa Rica, a înscris o dublă, iar în optimi, contra Belgiei, a punctat pentru 2-0. Deja era clar pentru toată lumea că Ronaldo redevenise "Il Fenomeno". În sferturi, cu Anglia, nu s-a regăsit pe lista marcatorilor, dar a fost decisiv în semifinale, 1-0 cu Turcia, şi, mai ales, în finală, când l-a învins de două ori pe Kahn.

Cu 8 goluri marcate, Ronaldo devenea primul golgeter al Cupei Mondiale de la Lato în 1974 care a câştigat acest titlu cu mai mult de şase reuşite. La finalul competiţiei, în mod ciudat, nu a primit titlul de jucător al turneului, însă meritele îi vor fi recunoscute la sfârşitul anului, când a primit din nou Balonul De Aur. După Cupa Mondială a schimbat din nou aerul, lăsând Interul pentru Real Madrid. În capitala Spaniei, va alterna evoluţiile de pus în ramă cu perioadele în care a stat accidentat, iar succesele vor fi mai rare decât insatisfacţiile. În 2006 a reuşit să bată recordul de goluri marcate la Cupa Mondială, depăşindu-l pe Gerd Muller, care înscrisese de 14 ori. Ce a urmat a fost doar agonia unei cariere ce putea fi mult mai mare. O experienţă nereuşită la AC Milan, noi probleme medicale şi revenirea în ţara natală, la Corinthians. În urmă cu câteva zile, a anunţat că este foarte posibil să se retragă în acest an.

Cupa Mondială din 2002 a însemnat, înainte de toate, revenirea în prim-plan a lui Ronaldo. După eşecul din 1998 şi numeroasele accidentări, nimeni nu avea ceva de demonstart mai mult decât atacantul brazilian. Dar primul turneu final din mileniul trei este amintit şi ca cel în care Turcia s-a cocoţat până pe podium sau ca cel în care Coreea de Sud, ajutată mai mult sau mai puţin de arbitrii, a devenit cea dintâi reprezentantă a Asiei între primele patru echipe ale lumii. De asemenea, Michael Ballack închidea practic un cerc al eşecurilor. În acelaşi an, mijlocaşul german pierdea titlul în Bundesliga, Cupa Germaniei, finala Ligii Campionilor şi rata ultimul act al campionatului mondial din cauza unei suspendări. Ediţia următoare, organizată chiar de ţara sa, îi oferea ocazia unei revanşe. Refuzată însă de Italia, care se va încorona ca regină a lumii fotbalistice în 2006, deşi Serie A tocmai ieşise dintr-un scandal monstru.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 2006

În 1982, naţionala Italiei a sosit în Spania la puţin timp după Totonero, un scandal în care mai multe echipe fuseseră acuzate de colaborare cu mafia pariurilor şi care s-a lăsat cu retrogradări şi suspendări răsunătoare. În ciuda acestui fapt, squadra azzurra a cucerit titlul mondial, învingând forţe precum Argentina, Brazilia sau Germania.

După 24 de ani, în 2006, situaţia s-a repetat. Celebrul Calciopoli a lovit în plin în credibilitatea fotbalului italian. Marea caracatiţă creată de Luciano Moggi a fost dezvăluită, iar Juventus a plătit scump, fiind retrogradată şi rămânând fără două titluri de campioană, câştigate în 2005 şi 2006. Însă chiar şi în aceste condiţii, cu o echipă în care şi-au făcut loc mulţi dintre jucătorii bianconerri, Italia a obţinut cel de-al patrulea triumf la Cupa Mondială, după un turneu final aproape perfect.

CONTROVERSE LA ALEGEREA GAZDEI
Alegerea gazdei Cupei Mondiale din 2006 s-a făcut în iulie 2000, la Zurich, şi a trezit numeroase controverse. După ce Brazilia şi-a retras candidatura cu câteva zile înaintea scrutinului, iar Anglia şi Marocul au fost eliminate după primele două runde de votare, au mai rămas în cursă doar Germania şi Africa de Sud. Reprezentantul Oceaniei, Charles Dempsey, primise instrucţiuni să susţină cauza sud-africană, însă, acuzând „o presiune intolerabilă”, a preferat să se abţină. Astfel, europenii au obţinut organizarea celei de-a 18-a ediţii a campionatului mondial cu un scor de 12-11. Dacă Dempsey ar fi votat aşa cum ar fi trebuit să o facă, decizia finală i-ar fi aparţinut preşedintelui FIFA, Sepp Blatter, cunoscut ca un susţinător al africanilor. Însă, în ciuda acestor controverse, germanii, nici nu se putea altfel, s-au ridicat la înălţimea evenimentului, competiţia pe care au găzduit-o pentru a doua oară în istorie dovedindu-se un succes din toate punctele de vedere.

În preliminariile pentru Cupa Mondială din 2006 au luat startul 198 de echipe naţionale. Principala noutate a reprezentat-o participarea deţinătoarei titlului, Brazilia, care, pentru prima oară, nu a mai fost calificată direct la turneul final. Cele mai importante nume care nu au reuşit să ajungă în Germania au fost Turcia, locul 3 la ediţia precedentă, Grecia, câştigătoarea campionatului european din 2004, Senegal, sfertfinalistă în 2002, dar şi două forţe ale Africii a căror prezenţă la mondiale devenise ceva obişnuit, Camerun şi Nigeria.
 

În schimb, nu mai puţin de opt ţări s-au aflat în premieră pe tabloul unei competiţii atât de importante: Angola, Coasta de Fildeş, Ghana, Togo, Trinidad Tobago, Cehia, Ucraina şi Serbia şi Muntenegru. Ultimele trei mai participaseră şi la alte ediţii, dar ca parte a Cehoslovaciei, Uniunii Sovietice, respectiv Iugoslaviei. De asemenea, pentru prima oară din 1982, toate cele şase confederaţii afiliate la FIFA aveau cel puţin o reprezentantă la turneul final.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
12 stadioane, construite special pentru Cupa Mondială sau refăcute aproape în totalitate, au găzduit meciurile Cupei Mondiale din 2006. Sistemul a rămas acelaşi de la precedentele două ediţii la care au participat 32 de echipe, renunţându-se însă la regula "golului de aur" în fazele eliminatorii.
Turneul a început în forţă. Germania a învins Costa Rica cu 4-2, în meciul de deschidere cu cele mai multe goluri din istoria Cupei Mondiale. După ce au trecut şi de Polonia şi Ecuador, gazdele au terminat grupa pe primul loc, fiind însoţiţi în optimi de ecuadorieni. De altfel, prima fază a competiţiei nu a produs mari surprize, favoritele reuşind să-şi câştige la pas grupele din care au făcut parte. Singurele intruse au fost naţionalele din Ecuador, Ghana şi Australia, care au luat faţa Poloniei, Cehiei, respectiv Croaţiei. Trendul era cât se poate de clar. Marile forţe ale fotbalului reveneau la conducere.
Cea mai mare dezamăgire a fost naţionala Serbiei şi Muntenegrului. Calificaţi la turneul final la capătul unor preliminarii aproape perfecte, fără să cunoască înfrângerea şi cu un singur gol primit, Stankovic&co. au pierdut toate cele trei meciuri din grupă, în partida cu Argentina fiind practic dezmembraţi de naţionala "pumelor" care a câştigat cu 6-0 şi se anunţa una dintre marile favorite la titlul suprem. Tot în faza grupelor s-a marcat golul 2000 din istoria Cupelor Mondiale. Autorul său a fost suedezul Marcus Allback, în meciul Anglia-Suedia 2-2.
 

Sita a început să cearnă în optimile de finală. Abia acum primele nume importante au început să-şi facă bagajele şi să revină acasă. A fost cazul Olandei, învinsă de Portugalia cu 1-0, sau al Spaniei, ibericii nereuşind să-şi apere avantajul pe care l-au luat în prima repriză în faţa Franţei. În celelalte meciuri au continuat rezultatele normale. Germania a trecut de Suedia cu două goluri reuşite în debutul partidei, Beckham a adus victoria Angliei împotriva Ecuadorului, Italia, deşi în inferioritate numerică după eliminarea lui Materazzi, a eliminat Australia cu un penalty transformat de Totti când toată lumea se pregătea de prelungiri, iar Brazilia a bătut cu scor de forfait Ghana, ocazie cu care Ronaldo a devenit cel mai bun marcator din istoria Cupelor Mondiale, cu 15 goluri. Dramatismul a fost prezent în duelurile Argentina-Mexic, decis de o bijuterie de gol a lui Maxi Rodriguez în timpul suplimentar, şi Elveţia-Ucraina, ex-sovieticii impunându-se în urma loviturilor de departajare.
Exceptând meciul Italia-Ucraina, câştigat la pas de squadra azzurra, celelalte partide din sferturile de finală ar fi putut fi oricând întâlniri care să se dispute cu trofeul Cupei Mondiale pe masă. De altfel, două dintre ele au şi fost reeditări ale unor finale din trecut. La Berlin, Argentina a deschis scorul în faţa Germaniei, însă tactica prudentă a lui Jose Pekerman avea să-i coste scump pe sud-americani. Gazdele s-au aruncat în atac şi au reuşit, cu zece minute înainte de sfârşit, să egaleze. Cum în prelungiri nu s-a mai marcat, totul s-a decis la loteria penaltyurilor, acolo unde, ca de obicei, au învins nemţii. Astfel, una dintre cele mai talentate generaţii ale fotbalului argentinian, cu jucători precum Ayala, Mascherano, Cambiasso, Crespo sau Messi, rata o ocazie uriaşă de a cuceri titlul mondial.
Tot loviturile de departajare au făcut diferenţa şi în meciul dintre Anglia şi Portugalia, încheiat fără gol. Aşa cum nemţii câştigă întotdeauna la penaltyuri, la fel englezii pierd. Lusitanii au avut nervii mai tari şi, pentru prima oară din 1966, s-au calificat între primele patru echipe ale lumii. Ultimul sfert de finală a fost reeditarea ultimului act din 1998, Brazilia-Franţa. Şi de această dată, cei care s-au impus au fost europenii, printr-un gol marcat de Henry. Însă eroul partidei a fost Zidane, mijlocaşul "cocoşilor" având o evoluţie senzaţională, încununată de un assist perfect pentru coechipierul său din avanposturi. De cealaltă parte, brazilienii puneau capăt unei serii fără precedent în istoria Cupei Mondiale, 11 victorii consecutive la turneul final. Europa acapara semifinalele campionatului mondial, fapt nemaiîntâlnit din 1982.

Prima semifinală a fost un nou episod dintr-un duel devenit clasic la Cupa Mondială, Germania-Italia. Şi de această dată, partida a fost una memorabilă, la fel ca cele din 1970 sau 1982. Timp de 119 minute, balanţa a înclinat, pe rând, de ambele părţi. Jucătorii celor două echipe au ratat ocazii care mai de care mai mari, însă mingea a refuzat să intre în vreuna dintre porţi. A făcut-o însă când se făceau pregătirile pentru loviturile de la 11 metri. Grosso, fundaşul stânga al italienilor, a primit o minge în colţul careului de 16 metri al gazdelor şi a şutat perfect la colţul lung, fără speranţe pentru Lehmann. Cu numai 60 de secunde rămase la dispoziţie pentru a continua să spere la finală, germanii s-au aruncat orbeşte asupra adversarului, însă când faci asta contra squadrei azzurra trebuie să te aştepţi să plăteşti. Căpitanul Cannavaro a ieşit imperial din apărare şi a recuperat mingea, apoi a lansat un contraatac. Gilardino a ţinut balonul exact cât a trebuit, i-a pasat perfect lui Del Piero şi soarta calificării în ultimul act era pecetluită. În 14 meciuri jucate la Dortmund, germanii nu pierduseră niciodată. Au făcut-o exact când nu trebuia.
Cealaltă semifinală a fost decisă de un penalty transformat de Zidane în prima repriză. Franţa reuşea, mai ales datorită decarului său, să prindă ce-a de-a doua finală de campionat mondial în numai opt ani. De cealaltă parte, Portugalia se oprea în penultimul act, la fel ca în 1966, şi se afla la al doilea eşec consectiv, după ce în 2004 pierduse, chiar pe teren propriu, ultimul act al europeanului în faţa Greciei. Lusitanii vor ceda şi în meciul pentru locul 3, Germania impunându-se cu 3-1 şi mulţumindu-se cu titlul de golgeter câştigat de Miroslav Klose, care a marcat de cinci ori.

Finala Cupei Mondiale din 2006 s-a jucat pe Olympiastadion din Berlin, pe 9 iulie, iar începutul său a fost unul abrupt. Zidane a deschis scorul în minutul 7 din penalty, însă italienii au replicat imediat, Materazzi reluând în plasă centrarea din corner a lui Pirlo. În ciuda faptului că cele două echipe au mai trecut pe lângă gol, nu s-a mai marcat. Momentul probabil decisiv pentru soarta meciului a avut loc în minutul 20 al prelungirilor şi i-a avut drept protagonişti pe cei doi marcatori. Provocat de Materazzi, Zidane şi-a pierdut cumpătul şi s-a înfipt cu capul în pieptul fundaşului italian. Eliminare pentru Zizou, care părăsea fotbalul pe uşa din dos. Imaginea cu jucătorul francez îndreptându-se spre vestiare şi trecând pe lângă râvnitul trofeu a rămas emblematică. Fără omul lor numărul unu, "cocoşii" şi-au pierdut concentrarea şi nu au rezistat presiunii de la loteria loviturilor de departajare, acolo unde ratarea lui Trezeguet s-a dovedit a fi decisivă.

La sosirea în Germania, puţini erau cei care ar fi pariat pe squadra lui Marcello Lippi. Italia venea la Cupa Mondială după celebrul Caciopoli, în urma căruia Juventus a fost retrogradată, iar Milan, Lazio, Fiorentina şi alte echipe au fost depunctate. Însă succesul final al azzurrilor a fost cu atât mai meritat. O echipă formată din mulţi jucători implicaţi direct în scandalul care a zguduit fotbalul italian au dat dovadă de caracter şi au dus în Cizmă, pentru a patra oară, trofeul Cupei Mondiale. Doar Brazilia, de cinci ori, a câştigat de mai multe ori.

OMUL TURNEULUI: FABIO CANNAVARO
Decizia de a i se acorda lui Zinedine Zidane titlul de cel mai bun jucător al Cupei Mondiale din 2006 a stârnit destule controverse, mai ales din cauza gestului pe care francezul l-a făcut în finală. Pentru multă lume, mai ales dintre suporteri, adevărata vedetă a turneului a fost Fabio Cannavaro, căpitanul squadrei azzurra.
 

Născut la Napoli, pe 13 septembrie 1973, Fabio a debutat chiar la clubul din sudul Italiei, însă a explodat cu adevărat la Parma, unde a evoluat timp de şapte ani, din 1995 până în 2002. După o experienţă nereuşită de două sezoane la Inter, a fost transferat de Juventus, reuşind alături de echipa piemonteză să câştige două titluri, în 2005 şi 2006. Va rămâne însă fără amândouă în urma scandalului Calciopoli, dar se va revanşa în Germania.

Pare incredibil pentru un fundaş, dar Cannavaro a reuşit să încheie Cupa Mondială fără să primească vreun cartonaş galben. Şi asta în condiţiile în care s-a aflat pe teren toate meciurile. Memorabilă rămâne prestaţia sa din semifinala cu Germania, încununată de intercepţia care a declanşat contraatacul din care italienii au marcat cel de-al doilea gol. În finala de la Berlin, a bifat selecţia cu numărul 100 în squadra azzurra, iar faptul că a fost primul care a ridicat deasupra capului trofeul a fost, probabil, cel mai frumos cadou posibil. La sfârşitul anului 2006 a primit Balonul de Aur şi titlul de cel mai bun jucător al lumii de la FIFA.
După turneul final, Cannavaro a fost cumpărat de Real Madrid, în capitala Spaniei petrecând trei sezoane, mai degrabă cenuşii. Chiar şi în aceste condiţii, fundaşul italian şi-a trecut în palmares două titluri de campion şi o Supercupă. Sezonul 2009-2010 l-a găsit revenind la Juventus, însă evoluţiile sale şi ale echipei au fost departe de aşteptările echipei. Faptul că în urmă cu câteva zile a semnat cu arabii de la Al-Ahli este dovada cea mai bună că o carieră de excepţie se apropie de final. Până atunci, mai este de purtat un război. Cel din această vară, din Africa de Sud.

RECORDURI NEGATIVE DIN PUNCT DE VEDERE AL SPORTIVITĂŢII

Cupa Mondială din 2006 a oferit, în general, un fotbal de calitate, dar a stabilit şi două recorduri negative din punct de vedere al sportivităţii. Arbitrii turneului final au acordat 345 de cartonaşe galbene şi 28 roşii. Celebru va rămâne însă cel primit de Zidane în finală, un moment care a încheiat trist cariera unui fotbalist fabulos. Eliminarea francezului s-a dovedit a fi una importantă, echipa lui Domenech pierzându-şi principalul executant al penaltyurilor, cele care au decis în cele din urmă soarta titlului. Poate calmul lui Zizou în astfel de momente i-ar fi inspirat pe coechipierii săi, însă victoria Italiei nu poate fi pusă la îndoială. Măcar pentru mutarea de maestru a lui Lippi din semifinala cu Germania, antrenorul squadrei azzurra forţând în prelungirile partidei cu patru atacanţi. Spuneţi ce doriţi, dar la aşa ceva se aşteptau foarte puţini. Nu trebuie uitat faptul că jucătorii italieni au avut puterea de a lăsa deoparte toate scandalurile de acasă şi să intre pe teren decişi să dea tot ce au mai bun. Şi le-a ieşit. Contrar tuturor pronosticurilor.

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 2010

11 iulie 2010, Johannesburg. În minutul 116 al finalei Cupei Mondiale, Fabregas îi pasează lui Iniesta în careul olandez. Întreaga Spanie îşi ţine răsuflarea. „Când Cesc mi-a pasat, eram practic singur şi foarte sigur de ceea ce avea să urmeze”, şi-a amintit mijlocaşul Barcelonei, într-un interviu pentru FIFA. Catalanul a preluat şi tras la colţul lung, punând parcă în acel şut întreaga frustrare acumulată de iberici de-a lungul timpului. Mereu favoriţi, niciodată câştigători. Istoria avea să se schimbe însă. Peste câteva minute, englezul Howard Webb a fluierat sfârşitul meciului, iar Spania devenea în premieră campioană mondială.

PRIMA CUPĂ MONDIALĂ ÎN AFRICA
Cinci ţări africane şi-au depus candidatura pentru organizarea Cupei Mondiale din 2010, Africa de Sud având câştig de cauză în faţa Egiptului şi a Marocului, în timp ce candidatura comună a Tunisiei şi a Libiei a fost retrasă, după ce FIFA a respins ideea unui turneu care să se desfăşoare în două ţări.
Anunţul oficial a fost făcut pe 15 mai 2004, la Zurich, dar în următorii ani au existat mai multe zvonuri că turneul final ar urma să fie mutat într-o altă ţară, oficialii FIFA fiind îngrijoraţi din cauza modului în care au decurs pregătirile. Cu toate acestea, cu 100 de zile înainte de debutul competiţiei, preşedintele forului mondial, Sepp Blatter, a felicitat Africa de Sud pentru modul în care a gestionat situaţia şi a înlăturat orice dubiu privind organizarea Cupei Mondiale.
Gazdele turneului au construit cinci noi stadioane, iar alte cinci au fost aduse la standardele necesare unei Cupe Mondiale. Infrastructura în şi dintre oraşe a fost vizibil îmbunătăţită şi au fost implementate măsuri de securitate pentru turişti şi spectatori în concordanţă cu standardele FIFA. Au existat şi mici probleme, precum grevele din 2009 şi 2011 ale muncitorilor angajaţi pentru construcţia arenelor de la Cupa Mondială, nemulţumiţi de salariile pe care le primeau, însă acestea au fost rezolvate rapid şi lucrările au fost finalizate la timp.

La preliminariile pentru Cupa Mondială din 2010 au participat 204 din cele 208 de federaţii afiliate la FIFA. Printre echipele care au ratat calificarea s-au aflat Rusia şi Turcia, semifinaliste la Euro 2008, Croaţia, locul 3 în 1998, Arabia Saudită şi Tunisia, prezente de fiecare dată la precedentele trei ediţii, sau Suedia. În schimb, Slovacia a participat în premieră ca ţară independentă, iar Coreea de Nord a revenit la turneul final după 44 de ani şi a fost una dintre atracţiile competiţiei desfăşurate între 11 iunie şi 11 iulie 2010.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Nouă oraşe şi zece stadioane au găzduit meciurile Cupei Mondiale din 2010, care a debutat cu un egal al gazdelor în faţa Mexicului, scor 1-1, şi un gol superb al lui Siphiwe Tshabalala. Cu toate că au reuşit să învingă Franţa, finalista ediţiei precedente, Africa de Sud nu s-a calificat în optimi, devenind prima ţară gazdă care nu trece de grupe la turneul final. Francezii au terminat ultimii în grupa din care a mai făcut parte şi Uruguay, ceea ce a reprezentat una dintre marile surprize ale competiţiei.
 

Eliminarea Franţei, oarecum previzibilă, din cauza conflictelor interne din cadrul lotului, nu a fost singurul şoc al primei faze. Italia, deţinătoarea titlului, a încheiat de asemenea ultima în grupă, în condiţiile în care a avut adversari mai mult decât accesibili: Paraguay, Slovacia şi Noua Zeelandă. Squadra azzurra nu a obţinut decât două remize şi a pierdut meciul decisiv în faţa debutanţilor slovaci, care, alături de Paraguay, au mers mai departe.
În celelalte grupe, favoritele şi-au respectat statutul şi s-au calificat în optimi fără mari emoţii, excepţia fiind Anglia, care s-a clasat pe locul 2 într-o grupă câştigată de Statele Unite şi din care au mai făcut parte Slovenia şi Algeria. Argentina şi Olanda au fost singurele echipe care au obţinut punctaj maxim, Germania şi Spania au trecut peste eşecurile cu Serbia, respectiv Elveţia şi au terminat pe prima poziţie, iar Brazilia a mers mai departe după două victorii şi o remiză, ultima în faţa Portugaliei, echipă care a învins Coreea de Nord cu 7-0, scorul turneului. Ca un amănunt interesant, Noua Zeelandă, pe care mulţi specialişti o considerau cea mai slabă naţională de la Cupa Mondială, avea să fie singura neînvinsă în Africa de Sud, terminând la egalitate toate cele trei meciuri din grupă.

 

Echipele africane au reprezentat dezamăgirea primei faze. Din cele şase reprezentante ale continentului gazdă, doar trei au reuşit să obţină victorii (Africa de Sud, Coasta de Fildeş şi Ghana), iar ghanezii au fost singurii care s-au calificat mai departe. De cealaltă parte, formaţiile din America de Sud, cinci la număr, au reuşit în premieră să treacă de faza grupelor, iar patru dintre ele au fost prezente şi în sferturile de finală. Excepţia a fost Chile, învinsă în optimi de Brazilia.
Optimile de finală au oferit două dueluri clasice, Germania - Anglia şi derbyul iberic Spania - Portugalia. Germanii s-au impus de o manieră categorică, scor 4-1, în timp ce spaniolii au câştigat cu 1-0, însă succesul lor a fost unul controversat, unicul gol al întâlnirii, reuşit de David Villa, fiind marcat din offside. Dramatismul a fost asigurat de meciurile Ghana - SUA, africanii calificându-se după prelungiri, şi Paraguay - Japonia, cu sud-americanii având câştig de cauză în urma loviturilor de departajare. Tabloul sferturilor a fost completat de Uruguay (2-1 cu Coreea de Sud), Argentina (3-1 cu Mexic) şi Olanda (2-1 cu Slovacia).

Surprinzător, cel mai dezechilibrat duel din sferturile de finală a fost Germania - Argentina, o reeditare a finalelor Cupelor Mondiale din 1986 şi 1990. Europenii şi-au surclasat rivalii sud-americani, pe care i-au învins cu 4-0, şi au pus astfel capăt experienţei ca selecţioner a lui Maradona, care, pe cât de mare a fost ca jucător, pe atât de limitat s-a dovedit ca antrenor. Probabil că un tehnician mai valoros ar fi reuşit să obţină mai mult de la o naţională în care evoluau Messi, Tevez, Aguero, Di Maria, Mascherano sau Higuain.
Spania a reuşit să ajungă printre cele mai bune patru echipe ale lumii pentru prima oară din 1950, impunându-se cu 1-0 în faţa Paraguayului, la capătul unui meci în care ambele echipe au ratat câte un penalty. De asemenea, Uruguay a revenit în semifinalele Cupei Mondiale după 40 de ani, sud-americanii învingând Ghana la loviturile de departajare şi punând astfel capăt visului africanilor de a avea o reprezentantă în această fază pentru prima oară în istorie. În semifinale a mers şi Olanda, care a revenit de la 0-1 şi a câştigat cu 2-1 în faţa Braziliei, graţie unei duble reuşite de Wesley Sneijder.
Prima semifinală s-a disputat între Olanda şi Uruguay, pe 6 iulie, la Cape Town. Europenii s-au impus cu 3-2 şi au marcat unul dintre cele mai frumoase goluri ale turneului final, prin Van Bronckhorst, reuşind astfel să se califice în ultimul act pentru a treia oară în istorie şi pentru prima dată din 1978. Celălalt duel din penultimul act a avut loc o zi mai târziu, la Durban, iar Spania a învins Germania cu 1-0 şi a avansat în premieră în finala Cupei Mondiale.

 

Pentru a doua oară consecutiv, Germania s-a mulţumit cu locul 3, obţinut după victoria cu 3-2 în faţa Uruguayului, în finala mică. Naţionala lui Joachim Low a dat şi Gheata de Aur a turneului, trofeu decernat lui Thomas Muller, care a marcat 5 goluri, la fel ca spaniolul David Villa, uruguayanul Diego Forlan şi olandezul Wesley Sneijder, însă jucătorul lui Bayern Munchen a oferit şi trei pase decisive, faţă a una singură a rivalilor săi. De cealaltă parte, Forlan a fost desemnat cel mai bun fotbalist de la Cupa Mondială, contribuţia sa la cea mai bună clasare a naţionalei celeste în patru decenii fiind indiscutabilă.

Indiferent de rezultatul finalei disputate pe 11 iulie 2010, la Johannesburg, câştigătoarea ar fi devenit în premieră campioană mondială şi a opta ţară care cucereşte trofeul, după Brazilia, Italia, Germania, Uruguay, Argentina, Anglia şi Franţa. Olanda pierduse două finale în anii '70 şi avea să o piardă şi pe a treia, după o prestaţie criticată dur chiar de Johann Cruyff. Ar fi putut fi altfel, însă, dacă, în repriza a doua, Arjen Robben, excelent lansat de Sneijder, nu ar fi irosit o ocazie uriaşă, din situaţie de unu contra unu cu Iker Casillas. Spania a scăpat ce cel mai dificil moment al partidei şi, cu patru minute înainte de finalul prelungirilor, când olandezii evoluau în inferioritate numerică (Heitinga a fost eliminat în minutul 109), Iniesta a marcat golul prin care ibericii au câştigat cu 1-0 şi au obţinut cel mai mare triumf din istoria lor.
Succesul Spaniei, primul al unei echipe din Europa în afara continentului, a fost considerat unul firesc, într-o perioadă în care Barcelona şi echipele spaniole în general dominau fotbalul european şi au impus celebrul joc bazat pe posesie, dar semnele de întrebare rămân. Naţionala lui Del Bosque a devenit campioana mondială care a marcat cele mai puţine goluri, şapte, iar victoriile din optimi, cu Portugalia, şi sferturi, cu Paraguay, au avut o oarecare doză de noroc. Însă titlul mondial venea să-l completeze pe cel european din 2008, confirmând supremaţia spaniolă. Mai mult decât atât, în 2012, Spania a obţinut al doilea titlu european consecutiv şi a devenit prima naţională din istorie care a câştigat trei turnee consecutive.

JUCĂTORUL TURNEULUI: WESLEY SNEIJDER
Diego Forlan a fost desemnat Balonul de Aur al turneului final din 2010, iar contribuţia atacantului uruguayan la parcursul excelent al naţionalei sud-americane este în afara oricărui dubiu. Însă, în aceeaşi măsură, acest titlu i se cuvine şi olandezului Wesley Sneijder, care şi-a condus echipa până în ultimul act al Cupei Mondiale, marcând de cinci ori şi oferind o pasă decisivă.
Născut pe 9 iunie 1984, la Utrecht, Sneijder a crescut din punct de vedere fotbalistic la academia lui Ajax, echipă pentru care a debutat la 18 ani şi unde a petrecut cinci sezoane, înainte de a fi transferat la Real Madrid, în 2007. A rămas doi ani în capitala Spaniei, revenirea lui Florentino Perez ca preşedinte şi cumpărarea lui Cristiano Ronaldo şi Kaka, în vara lui 2009, forţându-l să accepte trecerea la Inter. Mutarea în Italia s-a dovedit una foarte bună pentru cariera sa, în chiar primul sezon la Milano cucerind tripla campionat-cupă-Liga Campionilor alături de formaţia pregătită pe atunci de Jose Mourinho.

În aceste condiţii, Sneijder a sosit la Cupa Mondială într-o formă excelentă şi cu un moral la cote înalte. Asta s-a văzut încă din startul turneului, când a fost ales de două ori jucătorul meciului, după victoriile cu Danemarca (2-0) şi Japonia (1-0), împotriva niponilor marcând unicul gol al întâlnirii. Partida cu Slovacia din optimi i-a oferit din nou ocazia să se remarce, decarul olandez fiind autorul celui de-al doilea gol al echipei sale, care a câştigat cu 2-1.
Adevăratul moment de glorie al lui Sneijder a venit însă în sferturile de finală, atunci când a înscris cu capul ambele goluri ale Olandei în faţa Braziliei, reuşite sinonime cu obţinerea calificării în semifinale. Micuţul mijlocaş nu a lipsit de pe lista marcatorilor nici în penultimul act. Olanda a învins Uruguayul cu 3-2, iar Wes a reuşit golul de 2-1. În finală, care ar fi trebuit să fie încoronarea unui sezon şi a unei Cupe Mondiale de poveste, a oferit ceea ce ar fi trebuit să fie o pasă decisivă pentru Robben, dar colegul său, scăpat singur cu Iker Casillas, a ratat incredibil şi a năruit speranţele olandezilor de a obţine primul titlu mondial.

La finalul anului 2010, Sneijder a avut parte de o altă dezamăgire, atunci când, inexplicabil, nu s-a aflat printre finaliştii Balonului de Aur, în ciuda anului senzaţional pe care l-a avut şi pe care, de atunci, nu a mai reuşit să-l repete.
 

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 2014

Cele 64 de partide desfăşurate între cele 32 de echipe (din 5 confederaţii) au fost găzduite de 12 stadioane: Maracana din Rio de Janeiro (71.159 locuri), Arena din Sao Paulo (59.955 locuri), Mineirao din Belo Horizonte (56.091 locuri), Estadio Nacional din Brasilia (65.702 locuri), Arena Castelao din Fortalezza (57.747 locuri), Arena Fonte Nova din Salvador (53.700 locuri), Estadio Beira-Rio din Porto Alegre (42.153 locuri), Arena Pernambuco din Recife (40.604 locuri), Arena da Amazonia din Manaus (39.573 locuri), Arena Pantanal din Cuiaba (39.553 locuri), Arena das Dunas din Natal (39.304 locuri), Arena da Baixada din Curitiba (37.634 locuri).

Au fost marcate în total 171 de goluri cu o medie de 2.67 goluri pe meci. La turneul final din Brazilia au asistat 3.429.873 spectatori, o medie de 53.592 spectatori pe meci.

A fost prima ediţie a Cupei Mondiale în care a fost utilizată tehnologia video pentru a stabili dacă mingea a depăşit linia porţii sau pentru indicarea loviturilor de colţ sau a aruncărilor de la margine. A fost folosit, deopotrivă, pentru prima dată marcajul cu spray special pentru indicarea locului de aşezare a zidului format din jucători sau pentru o precisă amplasare a balonului la executarea unei lovituri. Găzduirea ediţiei 2014 în Brazilia aducea pentru a doua oară Cupa Mondială FIFA în această ţară, după ediţia din anul 1950, şi pentru a cincea oară când a fost organizată în America de Sud. Decizia de organizare a acestei ediţii de Brazilia a fost anunţată în 30 octombrie 2007 de către organismul dedicat al FIFA. Această ediţie a fost foarte apreciată la nivel mondial de iubitorii fotbalului.

Bosnia şi Herţegovina a fost singura echipă naţională debutantă la această ediţie a turneului final al Cupei Mondiale. Pe durata competiţiei peste 1 milion de vizitatori din 202 ţări au venit în Brazilia pentru Cupa Mondială. Pentru faza grupelor s-au calificat toate câştigătoarele precedente ale Cupei Mondiale: Anglia, Argentina, Brazilia, Franţa, Germania, Italia, Spania şi Uruguay. Nici la această ediţie nu au lipsit surprizele: Spania, deţinătoarea titlului mondial, nu a reuşit să treacă de faza grupelor, contraperformanţă similară care a marcat şi echipele naţionale ale Angliei şi Italiei, iar ţara gazdă şi fostă campioană mondială Brazilia a fost eliminată în semifinale de Germania cu un scor neaşteptat pentru o asemenea fază a unui turneu final.

Din zona Asia s-au calificat Australia, Coreea de Sud, Iran, Japonia. Din Africa au mers în Brazilia la turneul final Algeria, Camerun, Ghana, Cote d'Ivoire, Ghana şi Nigeria, iar din America de Sud: Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Uruguay. Echipele calificate din America Centrală şi de Nord au fost Costa Rica, Honduras, Mexic şi SUA. Cele mai multe echipe care au confirmat participarea au reprezentat Europa: Anglia, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia, Rusia, Spania.

Grupa A a fost câştigată de o echipă din America de Sud, Brazilia pe prima poziţie, urmată de Mexic, ambele cu 7 puncte. Olanda cu 9 puncte a câştigat Grupa B, iar reprezentativa Chile a încheiat pe locul secund cu 6 puncte. În Grupa C, Columbia (9 puncte) a ocupat prima poziţie, iar Grecia (4 puncte) a mers în optimi de pe locul secund. Costa Rica (7 puncte) şi Uruguay (6 puncte) au ocupat, în ordine, primele două locuri destinate calificării în faza optimilor. Franţa a câştigat Grupa E cu 7 puncte, iar Elveţia cu 6 puncte a mers de asemenea în optimi. În Grupa F, Argentina lui Lionel Messi a mers în optimi cu maximum de puncte (9) şi Nigeria de pe locul secund cu 4 puncte. Germania (7 puncte) a încheiat pe primul loc în Grupa G, iar echipa Statelor Unite (4 puncte) a mers în faza optimilor de pe locul secund. Belgia cu maximum de puncte (9) a câştigat Grupa H, iar Algeria a ocupat locul secund cu 4 puncte.

În optimile de finală, Brazilia a întrecut, la penalty-uri, Chile cu scorul final 3-2. Columbia a învins Uruguay cu 2-0, Olanda a trecut de Mexic (2-1), Costa Rica a depăşit la penalty-uri reprezentativa Greciei (5-3). Franţa a învins Nigeria (2-0), Germania a întrecut Algeria, după prelungiri, cu 2-1. Argentina a învins, similar, având nevoie de timp suplimentar, cu scor italian (1-0), echipa naţională a Elveţiei. Belgia a avut nevoie de mai mult de 90 de minute regulamentare să treacă de echipa SUA cu scorul 2-1 după prelungiri.

Două meciuri din sferturile de finală s-au încheiat cu acelaşi scor (1-0), Argentina depăşind Belgia şi Germania echipa Franţei. Într-un duel sud-american Brazilia a învins cu 2-1 Columbia, iar Olanda a avut nevoie de lovituri de departajare pentru a trece de Costa Rica (4-3).

În prima semifinală a turneului final, ţara gazdă Brazilia, chiar în faţa propriilor suporteri, a încasat un scor neverosimil, 7-1 pentru Germania. În celălalt meci din semifinale, Argentina lui Lionel Messi, considerat de presa de specialitate drept cel mai în măsură să-i succeadă lui Diego Maradona în fotbalul argentinian, a învins Olanda la penalty-uri (4-2). Olanda a câştigat finala mică a turneului din Brazilia, învingând naţionala Selecao cu 3-0.

Marea finală, disputată la 13 iulie 2014, pe Estadio do Maracana, a adus un nou titlu de campioană mondială Germaniei, învingătoare cu scorul de 1-0, prin golul marcat în minutul 112 al prelungirilor de jucătorul lui Bayern Munchen, Mario Goetze, în defavoarea Argentinei. Naţionala Germaniei se alătura prin acest succes Italiei cu patru titluri mondiale deţinute.

Argentinianul Lionel Messi (foto) a fost recompensat cu Balonul de Aur pentru cel mai bun jucător al turneului, atacantul columbian James Rodriguez a primit Gheata de aur pentru cel mai bun marcator, mijlocaşul francez Paul Pogba a fost desemnat cel mai bun tânăr jucător al ediţiei Cupei Mondiale din Brazilia, Manuel Neuer a fost declarat cel mai bun portar, iar trofeul FIFA Fair Play a fost acordat echipei naţionale a Columbiei.

Șapte povești după Brazilia – Germania 1-7. Cum s-a schimbat fotbalul după cel mai mare șoc din istoria Cupelor Mondiale

Meciul a adus multe premiere în istoria competiției, negative pentru sud-americani și pozitive pentru europeni.

Imaginile cu nemții bucurându-se în fața unui stadion în lacrimi nu vor putea fi șterse de pe retina unui microbist. Twitter-ul bombarda cu informații și statistici live chiar în timpul „măcelului”. Cele mai importante șapte povești ale acestui meci le puteți citi mai jos, într-o ordine oarecare. Nu de alta, dar e greu de sortat altfel. 

1. Klose a devenit cel mai bun marcator din istoria CM

Golul doi al germanilor a fost înscris de fotbalistul de 36 de ani, Miroslav Klose. Ce e atât de special la un vârf de atac care nu a impresionat niciodată prin spectaculozitatea execuțiilor? Ei bine, cu această reușită a devenit cel mai bun marcator din istoria CM, cu 16 goluri. 
 

2. Este cea mai dureroasă înfrângere din istoria Braziliei

Până la meciul de aseară, brazilienii țineau minte un meci foarte important. Finala pierdută pe Maracana de Selecao în fața Uruguayului (1-2). Totuși, cea mai usturătoare era tot în fața vecinilor, 0-6, în 1920. Recordul a fost bătut la acest campionat, când Brazilia a pierdut în semifinală, 1-7, contra Germaniei.

3. „Revoluții” în trei mari orașe

Așa cum era de așteptat, înfrângerea umilitoare în fața Germaniei a produs o uriașă supărare în jurul suporterilor. Deși mulți au părăsit stadionul la pauză, nervii s-au consumat pe străzile marilor orașe. Îl Salvador, Belo Horizonte și Rio de Janeiro, sute de mii de fani au ieșit în stradă pentru a-și vărsa supărarea după eliminarea din competiție.

4. Record de postări pe twitter

Campionatul Mondial a fost un eveniment care s-a trăit foarte intens pe rețelele de socializare. Twitter a resimțit din plin acest lucru. Brazilia – Germania a fost cel mai comentat meci din istoria rețelei de socializare, punctul culminant fiind la golul cinci al nemților, cel marcat de Khedira. Rapoartele indică faptul că au existat 580.166 de postări în minutul de după marcarea golului.

5. Dublă în 69 de secunde

Miroslav Klose nu este singurul german care a stabilit un record personal la acest meci. Mijlocașul Tony Kroos a reușit o dublă în fața Braziliei, dar nu acest fapt impresionează, ci faptul că cele două goluri au fost marcate la o distanță de 69 de secunde. 

6. „Viralele” au umplut internetul

Meciul a fost o adevărată sursă de inspirație pentru creatorii de glume. Cele șapte goluri primite de brazilieni au dat idei unor oameni, care au smuls zâmbete cu fel și fel de poze haioase. 

7. Presa din Argentina a măturat cu naționala Braziliei

Glumele au curs și în redacțiile de sport, nu doar printre pasionații fotbalului. Jurnaliștii de la Ole au avut un mod inedit de a sublinia momentul în care țara rivală, Brazilia, este umilită la un Campionat Mondial organizat chiar la ei acasă. Aceștia au ales să pună titlu pe site o scandare venită chiar din mijlocul galeriei albiceleștilor: „Decime que te siente” (n.r – Spune-mi ce simți).

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 2018

Cea de-a 21-a ediţie a turneului final al Cupei Mondiale FIFA la fotbal s-a desfăşurat, în perioada 14 iunie - 15 iulie 2018, pentru prima dată într-o ţară din Europa de Est, în Rusia.

Dintre cele 32 de echipe naţionale, un număr de 20 de echipe au participat şi la ediţia precedentă din Brazilia, iar echipele reprezentative ale statelor Islanda şi Panama au participat pentru prima dată la un turneu final de Cupă Mondială. Cele 64 de partide s-au desfăşurat pe 12 stadioane din 11 oraşe. Una dintre surprizele competiţiei a fost eliminarea campioanei mondiale Germania încă din faza grupelor. Echipa naţională a ţării gazdă a fost eliminată în faza sferturilor de finală. Jucătorul francez Kylian Mbappe a devenit al doilea cel mai tânăr jucător care a participat la Cupa Mondială, după marele jucător brazilian Pele, care a debutat la 17 ani la ediţia din 1958.

Procedura de organizare a turneului final al Cupei Mondiale a început în ianuarie 2009, dosarele de candidatură fiind avansate până la 2 februarie 2009. Nouă state şi-au depus candidatura pentru ediţia Cupei Mondiale din 2018: Mexic, Indonezia, Australia, Japonia, SUA, Anglia, Rusia, Olanda şi Belgia candidatură comună şi similar Spania şi Portugalia. Comitetul Executiv al FIFA a votat la Zurich, la 2 decembrie 2010, organizatoarea turneului. În cea de-a doua rundă de desfăşurare a votului, Rusia a fost selectată să găzduiască turneul final.

Pentru prima dată în istoria Cupei Mondiale, toate echipele naţionale membre ale FIFA, exceptând ţara organizatoare, s-au înscris pentru participarea la preliminariile de calificare. Islanda şi Panama au participat pentru prima dată la un turneu final de Cupă Mondială, echipa naţională a Egiptului a revenit la Cupa Mondială după aproape trei decenii de neparticipare, de la ediţia Italia 1990, iar echipa reprezentativă a Peru a revenit în grupele turneului final după participarea de la ediţia din 1982. Au fost înregistrate şi surprize neaşteptate privind eşecul calificării la un turneu final de cupă mondială: cvadrupla campioană mondială Italia a rămas acasă, pentru prima dată din 1958. De asemenea, Olanda, triplă finalistă, nu a reuşit să se califice. Totodată, patru campioane continentale (Camerun - 2017, Chile - 2017, Noua Zeelandă - 2016 şi SUA - 2017) nu au fost prezente la ediţia din Rusia.

La 1 decembrie 2017, s-a desfăşurat la Palatul de stat Kremlin din Moscova tragerea la sorţi pentru grupele ediţiei Rusia 2018. Din zona Asia participau la turneul final: Arabia Saudită, Australia, Coreea de Sud, Iran, Japonia. Africa a fost reprezentată de Egipt, Moroc, Nigeria, Senegal, Tunisia. Din America de Sud au mers în Rusia echipele naţionale: Argentina, Brazilia, Columbia, Peru, Uruguay, iar din America Centrală, de Nord şi Caraibe au fost prezente echipele reprezentative din Costa Rica, Mexic, Panama. Europa a fost reprezentată de: Anglia, Belgia, Croaţia, Danemarca, Elveţia Franţa, Germania, Islanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, Spania, Suedia. 

Peste 3,03 milioane de spectatori au fost în prezenţi în tribunele stadioanelor turneului final din Rusia. Au fost marcate 169 de goluri în cele 64 de partide, cu o medie de 2,64 goluri pe meci. Cele 12 arene care au găzduit meciurile turneului final din Rusia au fost: Lujniki din Moscova (81.000 de locuri), stadionul Sankt Petersburg (67.000 de locuri), stadionul Fişt din Soci (48.000 locuri), Arena Ekaterinburg (48.000 locuri), Arena Kazan (45.000 locuri), stadionul Nijni Novgorod (45.000 locuri), Arena Rostov din Rostov pe Don (45.000 locuri), Arena Samara (45.000 locuri), Arena Mordovia din Saransk (45.000 locuri), stadionul Volgograd (45.000 locuri), stadionul Spartak din Moscova (42.000 locuri), stadionul Kaliningrad (35.212 locuri).

Uruguay şi ţara gazdă au ocupat primele două locuri în Grupa A, cu 9, respectiv 6 puncte şi s-au calificat în optimile de finală. Spania şi Portugalia, cu acelaşi număr de puncte (5), au mers şi ele mai departe, în faza optimilor de finală. Din Grupa C, Franţa s-a calificat cu 7 puncte, iar Danemarca cu 5. Croaţia a câştigat Grupa D cu 9 puncte, iar Argentina cu 4 puncte a mers, de asemenea, în optimi. Selecao a câştigat Grupa E cu 7 puncte, iar Elveţia s-a aflat pe locul secund cu 5 puncte. Suedia şi Mexic, cu acelaşi număr de puncte (6), au mers mai departe în faza următoare din Grupa E. Belgia cu maximum de puncte (9) şi Anglia cu 6 puncte s-au calificat în optimile de finală din Grupa F. Columbia a mers în optimi cu 6 puncte şi a fost secondată de Japonia de pe locul 2 cu 4 puncte.

În primul meci din optimi, pe Arena Kazan, Franţa a învins, într-un meci spectaculos, Argentina (4-3). Uruguay a învins Portugalia (2-1), iar Spania a fost eliminată la penalty-uri de Rusia (4-3), aceasta fiind una dintre marile surprize ale turneului final. Şi Croaţia a trecut mai departe, în sferturi, de Danemarca tot prin lovituri de departajare (3-2). Brazilia a învins cu 2-0 Mexic, iar Belgia cu scorul de 3-2 Japonia. Suedia a câştigat la limită cu un clasic scor italian în faţa Elveţiei (1-0), iar Anglia s-a impus în defavoarea reprezentativei Columbiei la penalty-uri (4-3), după 1-1 la finalul celor 120 de minute de joc.

Franţa a învins Uruguay în sferturi (2-0), Brazilia a fost eliminată de Belgia (1-2), Suedia a pierdut (0-2) în faţa Angliei. Croaţia a învins cu 4-3 Rusia la penalty-uri, după 2-2 înscris pe tabela de joc la capătul celor 120 de minute de joc.

În prima semifinală Franţa a învins Belgia (1-0), iar Croaţia a trecut, după reprizele de prelungiri (2-1) de Anglia.

Belgia a câştigat, la Sankt Petersburg, la 14 iulie 2018, finala mică în faţa Angliei (2-0), iar Franţa avea să învingă spectaculos (4-2) Croaţia, la 15 iulie 2018, pe stadionul Lujniki din Moscova, şi să plece la Paris cu încă un trofeu al Cupei Mondiale.

1. De 60 de ani nu se mai înscriseseră atâtea goluri într-o finală de campionat mondial. Atunci, în 1958, Brazilia lui Pele învingea țara gazdă a mondialului, Suedia, cu 5-2. Șase goluri au fost înscrise și în finala din 1966, Anglia- Germania de Vest 4-2, dar în primele 90 de minute scorul fusese egal, 2-2.  

2. Este singura finală din istorie în care un jucător deschide scorul în propria poartă, Mandzukic, pentru ca tot el să închidă tabela, punctând de această dată în poarta potrivită. 

3. Franța a ajuns la trei reprize consecutive câștigate cu 2-1 împotriva Croatiei. Acum 24 de ani, în semifinalele Mondialului din 1998, Franța se impunea după pauză (0-0 în primele 45 de minute) tot cu 2-1 în fața Croației. 

4. Este prima finală din istorie în care s-a apelat la sistemul VAR, de verificare video a unor decizii. Beneficiară a fost Franța, care a primit penalty după ce Perisic a atins balonul cu mâna în suprafața de pedeapsă. 

5. Croația este singura echipă care reușește să joace o finală de Cupă Mondială fără să câștige în timp regulamentar vreun meci din fazele eliminatorii. După 1-1 cu Danemarca, în optimi (victorie la 11 metri), a urmat 1-1 cu Rusia după 90 de minute, 2-2 după prelungiri și iar victorie la penaltyuri, iar în semifinale Croatia a terminat tot 1-1 după 90 de minute cu Anglia, pe care a învins-o cu 2-1 după prelungiri. 

Jucătorul turneului a fost desemnat mijlocaşul croat Luka Modric, obţinând Balonul de Aur, atacantul englez Harry Kane a fost cel mai bun marcator şi a primit Gheata de aur. Belgianul Thibaut Courtois a fost desemnat cel mai bun portar al ediţiei Rusia 2018 a Cupei Mondiale, primind Mănuşa de aur, Kylian Mbappe a fost desemnat cel mai bun tânăr jucător al turneului final, în timp ce Spania a primit premiul FIFA Fair Play.

* 73 dintre cele 169 de goluri înscrise la Cupa Mondială 2018 au provenit din faze fixe (43%), cea mai mare rată la orice turneu la Cupa Mondială din 1966.

* Didier Deschamps a devenit a treia persoană care a câștigat Cupa Mondială atât ca jucător cât și ca manager, după Mario Zagallo și Franz Beckenbauer.

* Cu șase goluri, Harry Kane a devenit doar cel de-al doilea jucător englez care a câștigat vreodată Gheata de Aur, după Gary Lineker, în 1986.

* Mario Mandzukic este doar al doilea jucător din istoria Cupei Mondiale, care a înscris un gol și un autogol într-un singur meci, după Ernie Brandts pentru Olanda versus Italia, în 1978.

* Mario Mandzukic a devenit doar al 5-lea jucător care a înscris în finala Cupei Mondiale și a Cupei Europene / Ligii Campionilor, după Ferenc Puskas, Zoltan Czibor, Gerd Muller și Zinedine Zidane.

* Singura echipă care a câștigat o finală a Cupei Mondiale care conducea la pauză a fost Uruguay împotriva Argentinei, în 1930.

* Aceasta este prima finală a Cupei Mondiale cu trei goluri înainte de jumătatea timpului, din 1974 (Germania de Vest 2-1 Olanda).

* Au fost 12 autogoluri înscrise la Cupa Mondială 2018, dublu față de cel mai înalt nivel precedent într-un turneu al Cupei Mondiale: șase în 1998.

* Didier Deschamps a luat parte la 4 din 6 finale ale Franței în turnee majore din istoria echipei (Cupa Mondială 1998 și EURO 2000 ca jucător, EURO 2016 și Cupa Mondială 2018 ca manager).

Sursă: FIFA.com

CAMPIONATUL MONDIAL 2022

Argentina a cucerit Cupa Mondială 2022 după o finală de povestit nepoților cu Franța. Primul turneu final desfășurat iarna s-a încheiat cu victoria sud-americanilor la loviturile de departajare. 

Cupa Mondială din Qatar s-a încheiat după aproape o lună de fotbal la care s-a conectat întreaga planetă. Primul Mondial desfășurat în timpul sezonului a fost subiectul mai multor discuții controversate, atât înaintea debutului competiției, cât și în timpul turneului.

Argentina a cucerit pentru a treia oară în istoria sa Cupa Mondială, după succesele din 1978 și 1986. Victoria din acest an a venit în urma unei finale nebune cu Franța, campioana mondială en-titre. Argentinienii au câștigat la loviturile de departajare și au pus mâna pe trofeu, asta după ce startul competiției nu a fost unul bun.

În primul meci, echipa lui Lionel Scaloni a fost învinsă de Arabia Saudită, scor 1-2. Victoria saudiților de pe 22 noiembrie este considerată una dintre cele mai mari surprize din istoria Cupei Mondiale. Chiar și în aceste condiții, Argentina a călcat pe urmele Spaniei, o altă campioană mondială care a pierdut meciul de debut la turneul final (în 2010, împotriva Elveției).

În ceea ce privește surprizele, în faza grupelor am asistat la un alt rezultat neașteptat. Germania, campioana mondială din 2014, a fost învinsă de Japonia, scor 1-2, în meciul de debut de la Cupa Mondială. Pentru nemți, mondialul din Qatar a fost un nou turneu final dezamăgitor, fiind al doilea Mondial la rând după succesul de pe Maracana în care nu reușesc să treacă de faza grupelor.

În aceeași grupă, Spania a făcut scorul turneului cu Costa Rica, în prima etapă, scor 7-0, dar diferența de scor din victoria echipei conduse de Luis Enrique nu a ajutat Spania cu adevărat. După 1-1 cu Germania în etapa a doua, Spania a pierdut cu Japonia și a încheiat grupa pe locul al doilea.

Costa Rica, echipa care părea victimă sigură după primul meci, nu s-a dat bătută. A învins Japonia în etapa a doua și a fost aproape de o surpriză uriașă în ultima etapă, atunci când a condus Germania și timp de câteva minute s-a aflat pe loc de calificare în optimi, în timp ce Spania și Germania erau eliminate.

Belgia a fost o altă echipă care a dezamăgit la Cupa Mondială din Qatar. Echipa care până de curând l-a avut ca selecționer pe Roberto Martinez a încheiat pe trei grupa cu Maroc, Croația și Canada. Parcursul dezamăgitor de la turneul final a fost completat și de problemele din cadrul lotului, cu declarații în contradictoriu și o stare generală tensionată. Totul a culminat cu ultimul meci din grupe, remiza cu Croația, în care Romelu Lukaku a fost eroul negativ, din cauza ratărilor sale.

Danemarca, semifinalistă la EURO 2020 și una dintre echipele de la care existau așteptări uriașe la acest turneu final a dezamăgit în Qatar. După două victorii în acest an în Nations League cu Franța, trupa lui Didier Deschamps și-a luat revanșa. Egalul cu Tunisia și eșecul în fața Australiei au fost însă decisive pentru danezi, care au încheiat grupa pe ultimul loc, cu un singur punct.

Qatar, țară calificată la turneul final din postura de țară gazdă, nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor pentru o astfel de competiție. A făcut parte dintr-o grupă cu Olanda, Senegal și Ecuador și a fost depășită de toate cele trei adversare fără prea mari emoții.

Maroc, surpriza frumoasă a acestui turneu final

Maroc a reușit la Cupa Mondială din Qatar să depășească toate așteptările și să ajungă până în semifinalele competiției, o premieră pentru fotbalul african. Echipa lui Walid Regragui a plecat acasă cu un onorant loc patru, după ce a pierdut în fața Franței în semifinale și în fața Croației în finala mică.

Parcursul până în acest punct al competiției nu a fost deloc de neglijat. Marocul a încheiat pe primul loc o grupă din care făceau parte Croația și Belgia, două naționale de top ale Europei. Marocanii au continuat surprizele și în optimi, atunci când au trecut de Spania la loviturile de departajare, totul pentru a produce o altă surpriză uriașă în sferturi, atunci când au trimis acasă Portugalia.

Messi, omul recordurilor în Qatar

Lionel Messi a devenit în urma finalei dintre Argentina și Franța jucătorul cu cele mai multe partide disputate la Cupa Mondială. Finala de duminică a fost partida cu numărul 26 bifată de argentinian, ceea ce înseamnă că l-a depășit pe Lothar Matthaus, fostul internațional german care avea 25 de partide disputate la Cupa Mondială.

Nu este primul record pe care Messi îl doboară la ediția din acest an a Cupei Mondiale. În Qatar, Messi a devenit cel mai bun marcator din istoria Argentinei la Cupa Mondială și i-a depășit pe Guillermo Stabile (8), Diego Maradona (8) și Gabriel Batistuta (10), golul său din semifinala cu Croația fiind golul cu numărul 11. În finala cu Franța, Messi a reușit să ajungă la 13 goluri, după ce a înscris de două ori în poarta lui Hugo Lloris.

Cristiano Ronaldo, primul jucător care înscrie la cinci Cupe Mondiale diferite

Cristiano Ronaldo nu a încheiat anul 2022 așa cum și-ar fi dorit. Interviul controversat acordat lui Piers Morgan, despărțirea de Manchester United, controversele legate de viitorul său și statutul de rezervă în ultimele două meciuri ale Portugaliei la Cupa Mondială îi lasă starului portughez un gust amar.

Cu toate acestea, în primul meci al Portugaliei, Ronaldo a stabilit un nou record care pare greu de doborât. Portughezul a înscris împotriva Ghanei și a devenit primul om din istorie care înscrie la cinci Cupe Mondiale diferite.

Chiar dacă obiectivul suprem era câștigarea Cupei Mondiale, Ronaldo se poate mândri cu această realizare în urma unui turneu final în care lucrurile nu au mers deloc așa cum și-ar fi dorit.

Kylian Mbappe, golgheterul Cupei Mondiale din Qatar

Chiar dacă nu a reușit să câștige a doua Cupă Mondială, după succesul din 2018, Kylian Mbappe a încheiat competiția din postura de golgheter al turneului. Starul lui PSG, care a împlinit 24 de ani pe 20 decembrie, a înscris 8 goluri în Qatar, 3 dintre ele fiind marcate în marea finală de la Doha.

Lupta pentru Gheata de Aur a Cupei Mondiale din Qatar s-a dat până la ultimul fluier. Pe locul al doilea în acest clasament se află Lionel Messi, cel care a înscris de două ori în finală și a ajuns la un total de 7 goluri.

Pentru Kylian Mbappe, viitorul este extrem de promițător. Ajuns la un total de 12 goluri, el are șanse foarte mari de a îl depăși pe Miroslav Klose, marcatorul all-time de la Cupa Mondială, cu 16 goluri marcate. Pe locul al doilea se află Ronaldo Nazario, cu 15 reușite.

Sursă: FIFA.com